sâmbătă, 12 decembrie 2020

Elucubrație 90- Căderea

 Ține-mă de mână până să cad,

Da, strânge-mi mâna în mâna ta

Ba gingașă, ba senzuală,

Ba reumatică,

Dar nu uita să-mi dai drumul.

O să rămân ca o pană

Până când te dezlegi de mine.

Apoi, îmi voi relua natura

Prefăcându-mă în plumb.

Nu, nu mă preschimb înainte.

Dacă alunec?

Uite ce instabil sunt!

Acuma pic.

Și nu, nu vreau să

Te trag după mine.

Vreau să rămâi sus

Și să verși doar o lacrimă,

Doar una,

Nu de durere, ci de alinare.

O lacrimă de alinare, 

Să-mi fie pernă

În somnul fără de vis

Al căderii

Bucății de plumb. 

Nu, nu te uita

În jos. Riști să înțelegi

Abisul.

Și apoi... îți schimbi,

Fără de voie,

Natura.

Și te faci de plumb.

Și apoi

Trebuie să cazi.

Orice bucată de plumb cade

Mai devreme sau mai târziu.

De obicei mai devreme.

Nu o susține

Pânza de aer

A speranței.






Muzica de la pachet

P.S. Șterge-mi chipul cu părul tău

Dat pe-o parte,

Dar nu-l lăsa să se imprime...

(nu simt că merge în poezie, dar trebuia pusă undeva, căci altfel mă bătea daemonul:))

joi, 10 decembrie 2020

Elucubrație 89- Un fel de sinucidere... iubirea

Funia, funia, funia,

Să mi-o fac colier?

Să mi-o fac cravată?

Sau să mi-o fac portal?

Prăpastia, prăpastia, prăpastia,

Să mi-o fac priveliște.

Să mi-o fac poză?

Sau să mi-o fac zbor?

Otrava, otrava, otrava,

Să mi-o fac armă?

Să mi-o fac poezie?

Sau să mi-o fac odihnă?

Tăișul, tăișul, tăișul,

Să mi-l fac unealtă?

Să mi-l fac oglindă?

Sau să mi-l fac strălucire?


Iubirea, iubirea, iubirea,

Să mi-o fac funie?

Să mi-o fac prăpastie?

Să mi-o fac otravă?

Sau să mi-o fac tăiș?




Un pic de Bach... să meargă cu poezia

luni, 30 noiembrie 2020

Elucubrație 88 - Împotriva vânzătorilor de fericire

Intr-o lume a vanzatorilor de fericire
Si a rețetarilor
Si a sfatuitorilor
Si a indrumatorilor spre bine,
Eu aleg sa propovaduiesc
Neputinta.
D-asta m-au gonit din cetate,
D-asta m-au alungat cu pietre.
Ei nu au inteles
Invatatura la care am aderat
Nevrand și totuși vrand
Cu tot dinadinsul.
Mi-am ars casa sufletului
Ca sa nu ma profaneze
Cu deșertăciunea lor.
Am ramas un nomad,
Un proscris fara o acasa,
Ratacind in mine insumi
De jos in sus,
De sus in jos,
Printre maracini, trandafiri,
Ciuperci, mesteceni
Si iarba verde, dar uscata.
Din paharul meu
Nu a baut decat o mana de
Oameni
Si multi, foarte multi dintre ei,
Cand gustul aromat al poeziei
Si al neobișnuitului
A fost absorbit in gustul amar
Al mintii mele,
Si-au spalat intestinele
Si venele
De serul meu.
Mi-au scuipat pana si amintirea,
Mi-au spus ca nu i-am inteles,
Ca nu i-am iubit,
Ca i-am urat, mintit si inselat.
Dar eu... eu doar am vrut
Sa le dau o doza
De neminciuna, o doza de
"Alta realitate".
Am ramas deci, un om de granita,
Colindator,
Traind mai mult in mintea mea
Decat in afara ei,
Fugar... fugind de intuneric
Prin intuneric.
Nu am retete, nici strategii, 
Nu stiu sa dau sfaturi
Nu inteleg multe
Sunt incapabil de a ma plia
Cu usurinta
Pe structuri prestabilite.
***
Nu, nu, iubito,
Nu exista reteta pentru fericire,
Nici in 5, nici in 10,
Nici in 1000 de pasi.
Exista cel mult iubire.
Fericirea, iti vand un pont
Aristotelic,
E prin excelenta performativa.
Si inca un pont
Spinozist:
E foarte rara si se ajunge
Foarte greu la ea.
***
Ridic paharul amaraciunii
In cinstea ta,
Omule care accepti sa bei
Veninu-mi!
Nu uita ca dozele mele mici,
In ciuda scarbei,
Te vor face sa devii imun
La otrava lumii.

vineri, 20 noiembrie 2020

Elucubrație 87- Note asupra condiției Omului de graniță (despre dorința de confort)

 Mă frământă de câteva zile tema relației inextricabile a omului de graniță cu dorința sa pentru material. Mi se pare foarte ciudat ca o ființa care se vrea poziționată deasupra mediocrității, atât din punct de vedere intelectual, cât și moral-spiritual, o ființă „spinozofilă”, să-și dorească într-un mod uneori agresiv, producător de disperare, obiecte precum o casă, o mașină etc. De ce nu poate omul de graniță să accepte pur și simplu o viață extraordinar de simplă? Bun, aici e o problema. Ce înseamnă „simplu” azi? Date fiind datele socio-politico-economice, i.e. diferențe profunde între clasa de mijloc (care se transformă progresiv într-o clasă de jos) și clasa de sus (care devine din ce în ce mai restrânsă, dar cei care fac parte din ea din ce în ce mai bogați), a trăi simplu nu înseamnă să ai o garsonieră/ un apartament cu două camere. Nu. Asta deja te-ar poziționa în clasa de mijloc (care încă există, dar se restrânge, după cum spuneam). A AVEA o garsonieră azi, a deține un apartamențel  (până la vârsta de 40 de ani), este o realizare financiară. Mai ales pentru un individ care nu a primit cine știe ce suport financiar din partea părinților/ nu s-a trezit peste noapte cu vreo moștenire. A trăi simplu încă ar putea înseamna să stai într-o garsonieră CU CHIRIE (la vârsta de 25-30-35 de ani). Mă rog... deci de ce nu se mulțumește omul de graniță cu locuitul într-o garsonieră, ținând cont că numeroși intelectuali, filosofi și artiști  au populat mansarde, garsoniere strâmte, cămăruțe etc.? Răspunsul meu inițial a fost pentru că este un om de graniță. Da, știu, A=A=tautologie. Bravo, Radu. Dar tocmai asta e ideea, eu am situat conceptul de om de graniță folosind și un criteriu șubred/ o proprietate discutabilă. Anume dorința asta de a avea bani, de a avea o certitudine. Și mi-a fost simplu să spun că omul de graniță vrea un salariu rezonabil, vrea o căsuță, nu un apartament (ca să nu-l deranjeze nimeni), o mașină ș.a.m.d. din cauza/datorită naturii sale blocate între imediatețea și consumerismele mediocrității pe de-o parte și aspirația către profunzimea genialității care îi este interzisă, pe de alta. Dar nu. Am început să mă îndoiesc că este așa.

Astfel că, neputând ajunge într-un mod a prioric la un alt răspuns care să îmi satisfacă intuițiile, am recurs la metoda empirică, la o cale apropiată de psihologie și de meditația de tip stoic (Marcus Aurelius). Am plecat de la mine, cu alte cuvinte, unul dintre puținii oameni de graniță pe care îi pot observa (nu pentru că nu există destui, ci pentru că nu am ajuns să îi cunosc). Ca un fel de Descartes de mâna a zecea mi-am anulat prejudecățile și ideile pe care le aveam despre această tensiune dintre omul de graniță și dorința sa de a avea confortul pe care îl doresc majoritatea oamenilor (indiferent de starea de facto a lucrurilor, i.e. dacă au acel confort sau nu), confort care, pe de altă parte, îl dezgustă pe omul de graniță. Rămânând fără resurse din trecutul meu asupra acestei probleme, am putut să observ ceva mai limpede o reacție interesantă. De fapt, mai multe reacții interesante, toate având un dublu nucleu comun. URA DE SINE ȘI DISPREȚUL FĂȚĂ DE ALTERITATE. Până să intru în cele câteva detalii pe care sunt pregătit să le ofer pentru moment, vreau să precizez că această concluzie nu are nimic, absolut nimic în comun cu vreo ipoteză de lucru a unui „vânzător de fericire”! (psihologi de mâna a treia, coaches sau cum se cheama această „nouă clasă muncitoare”, tipi și tipe fără prea multe lecturi relevante și străini de travaliul existențial și de fapt de orice experiență fundamentală a vieții, dar care îți oferă rețeta fericirii în n pași simpli).

Bun. Cum spuneam, concluzia la care am ajuns, sau mai curând ipoteza de lucru, este ceva de natură introspectiv-filosofică. Să o luăm succint pe rând.

Ura de sine este provocată de neputința conștientizată, de golul interior pe care omul de graniță îl observă în el însuși ca fiind o entitate care, să mă exprim heideggerian, nimicnicește continuu. E vorba de un fel de vid care are propria sa existență, independentă de existența ca atare a omului de graniță. Nehotărârea veșnică în care se poziționează, refuzul destinului bun, lenea, amânarea și toate celelalte sunt motivele pentru care omul de graniță se urăște.

Disprețul față de alteritate, adică disprețul omului de graniță fața de persoanele din jurul său și față de umanitate în genere, este provocat de prezența univocă a injustiției, a inegalității, a perversității sociale și morale. Omul de graniță disprețuiește răul din exteriorul său, un rău pe care îi este imposibil să-l oprească, să-l amelioreze, pentru că este un rău mocirlos, asemănător unui fel de nisip mișcător malefic, nesfârșit, care înghite tot, până și ultima rază de lumină care vrea să pătrundă bezna morală și intelectuală din această lume. Omul de graniță este asfixiat de imposibilitatea de a corecta eroarea socială, este tetanizat de neputința de a ameliora nebunia nepatologică și totuși morbidă, prezentă în aproape fiecare formă de alteritate pe care o întâlnește în calea sa.

Sunt conștient că nu am clarificat suficient, dar mai multe nu pot să spun acum, pentru că nici mie nu îmi este încă suficient de clară situația. Dacă mai trăiesc, voi mai scrie, poate-poate mai limpezim această dificultate în timp. În orice caz, pentru a mă apropia de încheierea acestor note, vreau să spun următoarele: ura de sine și disprețul față de alteritate îl fac pe omul de graniță:

1. să-și dorească să se lepede de sine, aruncându-se în ceea ce nu este, doar pentru a fugi de tensiunea sa interioară. Cu alte cuvinte, dacă omul de graniță vrea să aibă ceea ce majoritatea înțeleg ca fiind confort, i.e. casă, mașină, bani pentru un trai dezirabil etc., acesta nu vrea confortul de dragul lui însuși, ci pentru a se transforma în altcineva/altceva, pentru a fugi de sine prin intermediul unui ocol prin cea mai apropiată de natura sa alteritate, i.e. omul normal (de care este mai aproape comparativ cu geniul).

2. să-și dorească bunuri materiale pentru că disprețuiește modul în care unii au ajuns în posesia unor bunuri care nu li se cuvin în termenii unor merite intelectual-morale (dobândindu-le mai curând prin intermediul șansei, al moștenirii, al „bișniței” sau al altor mijloace discutabile moral, al susținerii din partea părinților bogați etc.). Mai mult, repulsia față de aceștia e provocată și de realitatea crudă a faptului că îmbogățirea (sau obținerea confortului de care vorbeam) unor oameni care au depus puțin efort pentru bunurile lor se face în detrimentul celor deja săraci. Motivul este evident, banii sunt o resursă în principal finită, în sensul în care nu se auto-generează, ci aceștia circulă. Dacă banii circulă în aceleași cercuri sau în cercuri din ce în ce mai înalte, oamenii dezavantajați vor avea șanse din ce în ce mai mici pentru a se ridica din condiția lor materială deplorabilă. Omul de graniță este, cu alte cuvinte, înnebunit de inechitate, de corupție, de mizeria umană în care se învârte societatea în parcursul ei spre străfundurile ignoranței morale. El e angoasat de imposibilitatea de a face o schimbare, tocmai pentru că această schimbare va fi chestionată și oprită de aceia pe care îi țintește („ca vinovați”). E scârbit de spectacolul căderii finale a umanității din punct de vedere moral, spectacol la care e obligat să asiste, dacă nu cumva găsește mijloacele și resursele necesare pentru a se izola într-o oarecare măsură de societate (izolare care din punctul meu de vedere nu l-ar transforma într-un animal, într-o ființă decăzută de la rangul de zoon politikon aristotelic, tocmai pentru că polisul grecesc e de mult dus și nu va mai apărea niciodată).

Concluzia abruptă, căci sunt secătuit de energie: dorința omului de graniță de a avea confort peste medie, peste simplitate NU este provocată de dorința în sine de a poseda obiectele și mijloacele confortului, ci este provocată, după cum am încercat să prezint/argumentez carențat, de ura de sine și de disprețul făță de alteritate. 

pseudo-QED

sâmbătă, 31 octombrie 2020

Elucubrație 86- De graniță I

Când casa nu-mi mai e casă,

Când acasă e atât de departe

Încât nu pot ajunge acolo

Nici cu gândul,

Nici cu imaginația...

Acasă e atât de departe 

Încât nu pot ajunge acolo

Nici cu emoția, nici cu poezia.

Nici cu muzică, nici prin muzică...

În seara asta, ca în multe alte seri,

Nu arde focul în cămin,

Nici vinul fiert nu e vin fiert,

Ci băutură cu venin.

Atât de mult mi-am dorit să fiu

Singur.

Să nu mă atingă nimic,

Să nu rănesc pe nimeni,

Să nu mă rănească nimeni,

Dar iată-mă acum

Mânjit de propriile-mi aspirații,

Înecându-mă în ele,

Măzgălindu-mă din umbrele a ceea

Ce trebuia să fiu

Sau din ceea ce era bine să fiu

Sau din ceea ce puteam

Pur și simplu

Să fiu.

De ce ești atât de departe, Acasă?

Atât de departe...

Încât nu te pot ajunge

Nici cu piciorul,

Nici cu mintea,

Nici cu imaginația,

Nici cu emoția,

Nici cu poezia?

Nu pot, pur și simplu nu pot

Să accept că eu nu am

O Acasă.

Chiar dacă asta mi-e soarta

Implacabilă.

Nu o pot accepta.

Și cumva știu că nu pot

Să schimb nimic din ceea ce sunt

Și nici din ceea ce voi deveni.

Și toată această apăsare,

Această menghină a realității

Îmi strânge sufletul fragil

Între două plăci triste

De oțel

Invincibil.

Și sufletul meu atât de tare strigă

Încât nu-l aude nimeni.

Da, da,

Când sufletul meu strigă cel mai tare

Nu-l poate auzi nimeni.

Doar eu.

Doar eu.

Doar eu și cu mine.

Nimeni altcineva nu îl aude.

E ca un copil.

Și restul de „Eu”

Îl ține în brațe

Și nu știe ce să îi facă.

Ar vrea să-l ajute, dar nu poate,

Nu știe cum,

Nu-l înțelege.

Doar îl simte.

Și în rest...

Bach și neputință

Și măzgâliturile virtualităților

Pe toți pereții

Ființei mele...



sâmbătă, 17 octombrie 2020

Elucubrație 85- „Unde ne sunt modernii?”

 Vlahuță se întreba în poezia sa încă de actualitate (deși a fost scrisă acum mai bine de un secol): „unde ne sunt visătorii?”. Eu mă întreb azi: „unde ne sunt modernii?”. Nu o să fie un text lung și pretențios, ci doar o altă elucubrație, după cum v-am obișnuit pe dvs., puținii mei cititori.

Întrebarea pleacă de la o provocare adresată mie și colegilor mei de către una dintre puținele reale somități din facultate (pe care mai nou o iubesc în aceeași măsură în care o și urăsc). Am fost provocați să ne gândim dacă ni s-a evaporat modernitatea din genă (nu doar românilor, ci omenirii în general). Să facem, înainte de toate, o mică propedeutică, în termeni cât se poate de ușor de înțeles. Modernii (începând cam cu secolul al XVII-lea, pe la Descartes- considerat canonic primul modern, cel puțin în istoria filosofiei) sunt acei oameni veșnic nemulțumiți. Pur și simplu nu le convin certitudinile în care s-au născut (am scris intenționat „în”). S-au trezit într-o lume, au trăit ce au trăit, și brusc au devenit nemulțumiți de realitatea construită de predecesori. Modernul chestionează continuu, inclusiv munca sa, modernul e exigent, tăios chiar, vrea să revoluționeze, să strice, să clădească și să reclădească, din ruine sau de la 0. Modern înseamnă și să pleci de la subiect, adică de la tine însuți. Să fii modern mai înseamnă să ai o atitudine critică față de trecut; nu să-l distrugi pur și simplu, ci să-l salvezi de trecerea timpului (cel puțin așa văd eu lucrurile). Putem vedea că feblețea mea, de exemplu, Spinoza, preia multe elemente de la stoici, preia elemente de la Descartes, dar cum le preia? Pur și simplu? Nu. Le salvează de ele însele, de îmbătrânirea lor. Mă rog... nu vreau s-o lungesc mai mult. Cine vrea să afle mai multe, să vină la prelegerile realei somități (doar la prelegerile domniei sale, nu la toate prelegerile care se țin de către oamenii din această facultate, căci e posibil să pierzi mai mult decât primești).

Deci, dom'ne, unde ne sunt modernii? Întrebarea asta vine din start cu premisa că modernii ăștia s-au cam pierdut. Eu asta cred și voi încerca să argumentez în stilul meu, uneori sofistic (dar asta e, mai mult nu se poate la ora aceasta).

1. Ce se învață în majoritatea școlilor din România?- Noțiuni, informații. Spiritul critic și spiritul analitic sunt sufocate de informații pe care majoritatea le uită după ce termină liceul. Mai mult, gândirea diferită e de multe ori taxată, pentru că se abate de la direcțiile clasice/canonice. Eu sunt unul dintre puținii elevi norocoși care a beneficiat de profesori de excepție, mai ales doamna N.Ș., care mi-a cultivat puținele talente. Dar majoritatea elevilor așteptă să termine acest ciclu pentru a ajunge la facultate, unde se pot specializa. Și eu am crezut că la facultate mă voi „scufunda” în apele adânci ale cunoașterii, am crezut că voi împărți aceleași coridoare cu oameni de o inestimabilă valoare morală și intelectuală, dar realitatea a fost alta... Next point! (Deci educația, actualmente, nu ne prea dă speranțe ci ucide modernitatea din mulți sau, cel puțin, inhibă devenirea potențialului în act).

2. Ce vedem în societate? Nu e ca și cum pe vremea lui Spinoza erau doar minți luminate peste tot. Nu. Săracul a fost excomunicat din comunitatea de evrei, tocmai pentru că a fost modern. Așa deci! Iată! A fi modern înseamnă a avea un anume spirit de rebel, de revoluționar. Ai nevoie de curaj. Ai nevoie de capacitatea de a face sacrificii foarte mari. Cu ce avem de-a face azi? În primul rând, scoatem din ecuație prototipul individului care face orice să ajungă la pelerinaj la Sf. P. în plină pandemie, mai scoatem orice individ care ar putea face subiectul mini-reportajelor „Vax Populi”, mai scoatem majoritatea politicienilor din România... cu alte cuvinte, scoatem peste 90% din populația României din ecuație. Repet, erau mulți și pe vremea lui Spinoza, lui Hume, lui Kant etc. Dar restul? Cum erau elevii și studenții cu adevărat interesați? Cum erau aceia peste medie? Ușor demoralizabili de prostie, cum sunt eu? Sau luptători până la capăt? Scopul lor era să fie strigați în sala de conferințe „Dr. X” sau „conf. univ. dr. X” sau mai știu eu cum? Sau să fie strigați pur și simplu „X”, dar seara, înainte de culcare, să le palpite inima pentru că au realizat ceva cu adevărat important? Iată că și scopurile ăstora peste medie sunt de multe ori altele decât acum 2-3-4 secole. Și cum spunea Descartes, acolo unde scopul particular se infiltrează în procesul cunoașterii, rezultatele ne vor dezamăgi. În plus... până și artiștii și cei care scriu... asta la 3.

3. Ce se publică azi? Ce citim în presă? Ce vedem la TV? Azi se publică multe cărți interesante, dar și multe (mult mai multe) cărți comerciale. „Cărți de metrou”- cum le spun eu (care sunt ceva mai proaste decât cărțile „de stat pe bancă”). Ce se scrie azi prin urmare? Mult balast care se vinde bine unui număr mare de oameni neinstruiți, oameni care sunt incapabili să aprecieze sau să înțeleagă ceva cu adevărat valoros dpdv intelectual (adică, pentru posibilii Gică-Contra care vor clarificări, valoros dpdv intelectual= Frații Karamazov- unde se pun probleme despre om, despre Dumnezeu etc.- + Hesse+ Vișniec+ un E.A. Poe, un Huxley etc.--- autori și lucrări care îți aduc plus cunoaștere/// De altă natură, divergentă, sunt cărțile comerciale „la modă”, care vorbesc despre sex, despre drame prostești și despre cum să ajungi la adevărata fericire/// nu mai zic de cărțile motivaționale, alea scrise de ceea ce am numit în cartea mea „vânzători de fericire”- multe dintre aceste cărți ne fac egoiști, pentru că ne cultivă un auto-centrism și o autosuficiență psihologică și socială... dar discutăm despre asta cu altă ocazie).

Ce citim în presă?... despre proști în principiu. Despre inculți. Despre farmazoane. Despre marele Șelly- reprezentantul absolut al tinerilor (care jignește într-un anume sens, prin apariția sa și prin asumarea acestei misiuni, mulți tineri care au depus eforturi colosale pentru a repara situația educațională din România). Pe mine unul, individul acesta nu mă reprezintă. Ce vedem la TV? Păi... să luam „Cafeneaua filosofică” a doamnei prof. Jalobeanu (o altă raritate). A auzit cineva de ea? Da, știu că cel mai probabil nu ați auzit. Dar cine nu a auzit de Vulpița și de celălalt analfabet? Voilà la vérité! Și ce mai realitate tristă... Suntem bombardați cu vârfuri ale pandemiei, analfabeți, scandal și balast. WC-ul minții, unde toate dejecțiile cognitive ale unora se scurg prin conductele groase ale mediei direct în mințile fragile ale unor concetățeni. Și prin afară e cam la fel... Cine e președintele SUA și ce fel de discurs are? (Voilà la vérité).

4. Avem educație slabă, o societate needucată/neinstruită în mare parte și media e la pământ dpdv cultural (nu se promovează soluțiile la prostie și mediocritate). Ce facem cu aia puținii, „chemații” la cunoștere?! Ce să facem... mulți chemați, puțini aleși! Majoritatea tinerilor geniali, plini de idei noi, modernii, pleacă în afară pe la Stanford și Oxford (și alte câteva) pentru că au creiere neprețuite (și mulți se pierd în marile demografii). Dar nu doar geniile pot fi moderni! Mulți alții au această capacitate. Dar, din nou, mulți chemați, puțini aleși... Unii cresc și cresc și cresc... și când li se oferă șansa de către vreun pervers să facă saltul de la sărăcie/modestie la bani mulți și titluri care nu au loc pe tăblia de la ușa biroului... cad. Și s-a ales praful de modernitatea din ei. Alții nu se pervertesc, rămân frumoși în sensul ăla vechi, grecesc... și la trup și la minte și moral. Dar sunt îngropați în anonimat. Și fie rămân îngropați, fie se ridică din pământ cumva și pleacă... cât mai departe de măcelarii și groparii care i-ar fi strâns de gât. Mulți alții se demoralizează, li se pare că e imposibil să fii modern într-o societate „ortodoxă”, în care autosuficiența, traiu' bun, mațu' plin, casă, bani de vacanțe sunt cuvintele de ordine pentru religia asta a prostiei și pierzaniei. Dumnezeul actual este scopul particular, săturarea prezentului. Și atâtia se închină lui... are mulți misionari și aceștia pe mulți îi convertesc... Săracul Blaga... un idealist și-un fraier. Auzi la el „omul nu trăiește întru imediat și pentru securitate, ci întru mister și pentru revelare”... ce-i, domnule, iluzia asta de adolescent? Băi, Blaga... tu măcar ai fost înconjurat de cei din cercul tău. Pam! Pam! Iată un alt factor anti-modern!!!--- la antipodul subiectului cartezian se afla subiectul contemporan, care e un individualist, un egoist, un egocentric. Nu mai contează ce e adevărat, ce e de făcut, ci contează cine are dreptate. Se pleacă de la om și se ajunge la om. Descartes încerca să plece de la om ca să ajungă la adevăr. Modernitatea înseamnă să vrei să schimbi pentru că schimbarea e necesară, e bună pentru cunoaștere, pentru semenii tăi, pentru generațiile viitoare. Ea nu înseamnă că vrei să schimbi ca să-ți fie ție bine, să ai mai mulți bani, să ai mai multe cărți publicate, să ai mai mulți cățeluși năzdrăvani care îți ling cu plăcere pantofii plini de noroiul corupției sufletești; doar-doar să le arăți calea ca să facă la fel. Să ajungă la fel de REPEDE unde ai ajuns și tu. Jalnic. Dar asta e...

Acum, cel mai elocvent pentru mine și pentru această elucubrație sunt chiar eu (asta e atitudine modernă, plec de la subiect:))) Am crezut că la facultate, după cum spuneam, o să dau de o comunitate perfectă pentru mine. Oameni cu interese comune, oameni de la care am multe de învățat. Oameni de excepție. Așteptările astea mi-au fost dezamăgite în proporție de peste 70%. Nu am aplicat în afară. Nu știu de ce. Simt o nemulțumire continuă. Poate și pentru că sunt poet (îmi place să cred asta) și sunt nemulțumit de realitate în general. Problema e că în poezie nu am probleme să lupt cu realitatea (ba chiar dezamăgirile din realitate mă hrănesc), dar în ceea ce privește aspirațiile mele academice și sociale... îmi vine să renunț la multe. Cum am renunțat la gândul de a deveni politician. De ce am renunțat? De ce am renunțat să mai fiu modern în politică (să schimb, să îmbunătățesc, să repar, să salvez, să fac bine, să revoluționez)? Pentru că ești oprit de mulți, sistemul e supraîncărcat, ușile sunt închise și, mai mult, nu ai nici cu cine să lupți și nici pentru cine să lupți cu adevărat... (sunt demn de dispreț pentru această ultimă parte, dar sunt sincer). Nu simt că am pentru cine să lupt. Și, iata-mă, căzând într-un fel de individualism anti-modern. Mă opresc aici, deși mai voiam să scriu...

Una peste alta, unde ne sunt modernii? Nu știu. Adică îi văd pe mulți pui de moderni. Câți vor deveni moderni și câți sunt precum puii de cuc (care se comportă precum puii păsării unde a fost transportat oul) nu știu. Nu vreau să termin pesimist. Cred că există câțiva moderni. Dar au nevoie de aer, au nevoie să devină vizibili. Ca să nu ne mai învârtim în cerc trebuie să resuscităm modernitatea din cei în care aceasta e în comă din cauza neputinței și din cauza dezamăgirilor suferite. Mai poate umanitatea să se trezească din auto-suficiență? Mai poate părăsi religia scopului particular? Se mai poate umanitatea exorciza de spiritul egoismului secular? Cred că fie suntem pe muchie și în curând vom putea spune că nu, nu se mai poate-- de aici e doar în jos. Fie deja am atins acel moment și suntem în cădere. Nu spun că acum 1000 de ani sau acum 300 era minunat. Nu. Era groaznic din multe pdv. Dar iată ca am progresat. Acum, în afară de tehnologie, nu văd decât regres. Regres moral (mai ales), regres intelectual și regres „politikos” (cu k, da, de pe la Aristotel).

Poate continuăm discuția cu altă ocazie. Speranța mea este că acești moderni fugiți, risipiți, speriați, contrariați, blocați, ascunși, triști, baricadați etc. se vor întâlni cândva undeva... și uniți vor putea să fie moderni nu doar în ei înșiși și pentru ei, ci și pentru societate.

duminică, 27 septembrie 2020

Elucubrație 84- Privirea ta

Privirea mea, iubito,
N-o pot cunoaste
Dinspre privirea mea,
Ci doar dinspre privirea ta-
Oglinda de argint a sufletului meu.
Iubito, buzele mele nu le pot simti
Decat in sarutul buzelor tale
Si nici mirosul parfumului meu
Nu-l pot cuprinde
Decat in respiratia ta calda,
Accelerata.
Iubito, inima mea bate,
Bate buternic,
Precum un clopot din manastirile
Ceresti,
Dar nu-i inteleg bataia
Decat prin pulsul tau.
Iubito, gandurile mele nu le pot ajunge
Decat alergand prin gandurile tale.
Iubito, amintirea ta
Mi-e singura amintire clara,
Singura chemare.
Iubito, nici macar pe Nietzsche nu-l mai pot
Intelege
Decat prin anihilarea durerii,
Prin atingerea ta.
Cuvinte imi stau ingramadite
Pe varfuri de munti si de penite
Inmuiate in sange si-n ceara.
Si iata, iata, iubito,
Cum sangele nu curge pe foaie,
Ci curge in schimbul nostru
Elementar,
Primordial,
De fluide, de emotii, de vibratii.
Iubito, iubirea mea, iata, iata
E toamna...
Iubito, e toamna si mi-e frig,
Si mi-e frig pana in nervurile
Frunzelor care cad,
Si mi-e frig de absenta ta
Si mi-e viscol de singuratate
Si mi-e dor,
Mi-e tare dor
Sa ma privesti.
Pune-mi un cer albastru de toamna
Pe suflet,
Umple-i nemarginirea cu albastrul tau;
Pune-mi o banca in inima
Si intinde-te acolo.
Vin imediat, ma duc sa iau niste versuri,
Niste culori 
Si niste caramizi,
Sa-ti fac un univers.
Iarta-mi inserarea pe care-o ai de 
Asteptat...

marți, 8 septembrie 2020

Elucubrație 83- Eu sufăr de o boală grea

     Doctore, am revenit la cabinetul dumitale. Data trecută nu am prea avut succes. Am crezut că m-am vindecat de angoasă. Am urmat tratamentul de la dumneavoastră, acela cu iubirea, cu speranța, cu „să mă bucur de moment și să nu mă mai gândesc atâta”. Mi-am pus și alarmă la telefon ca să nu uit să-mi administrez vreo doză. Chiar era bine. Era din ce în ce mai bine. Am simțit, pentru prima dată după destul de multă vreme, că pot și eu să fiu fericit. Atâta vreme cât nu am analizat toate posibilitățile, toate variabilele și constantele și, de fapt, toți parametrii posibili, așa cum analizez eu mereu până și firele de praf, m-am simțit excepțional. Speranța că va fi bine mă seda atât de eficient încât până și dorința asta turbată de a căuta nod în papură dispăruse. Am fost fericit.

    Partea nefericită este că toată această construcție de bunăstare (sau de suportabilitate, ca să nu exagerez) a avut din capul locului o fisură... sau mai multe. „Cui îi pasă?! Ignoră-le” mi-ați fi spus dacă v-aș fi contactat. Și tocmai din cauza asta nici măcar nu am mai sunat. Și eu eram la fel de sigur că o astfel de împărăție nu se poate zgudui din cauza unor fisuri. Viața bate filmul. Realitatea îmi distruge mereu zidurile pe care le construiesc prin intermediul minții mele care cristalizează în prostie. Băi ce dreptate avea săracul de Spinoza... noi nu vrem ceva pentru că îl considerăm bun, ci pentru că îl dorim îl vom considera bun pentru noi. La dracu' și cu toată cărțile astea pe care le-am citit, că degeaba mi-am pierdut vremea cu ele. Mai mult rău mi-au făcut. Mi-au dat mai multe prilejuri pentru a cristaliza. Pentru a-mi crea eu lumea mea. Pentru a transforma tot ceea ce mă înconjoară. Dar, iată, dorințele mele, atunci când sunt puse față în față cu realitatea... Nici nu știu unde încape atâta contradicție în mine. Atâta dezamăgire. Doamne, Dumnezeule, câtă dezamăgire! Doctore, îmi vine să îmi zdrobesc degetele ca să mă doară atât de tare încât să nu mă mai pot concentra decât la durerea fizică. Un singur glonț a fost suficient. Un singur glonț care a reușit să treacă prin fisură, lovind tocmai butoaiele mele cu praf de pușcă. Nu știu cum se face că în spatele fisurilor zidurilor cetății se află fie butoaie cu praf de pușcă, fie canistre cu benzină, fie damigene de alcool puternic, fie dinamită. Sper să nu vină vreun filosof sau vreun alt om să tragă la țintă prin fisura care duce la dinamită. Dacă îmi explodează până și la iluzia credinței în Dumnezeu s-a terminat definitiv. Nu, știți că la mine asta nu e pleonasm.

    Doctore, deci dați-mi ceva! Dați-mi ceva pentru dezamăgire. Uite, mi-a plesnit emoția. Mi-a, mi-a... am o angină emoțională, o hemoragie sentimentală. Dați-mi ceva să-mi treacă de realitate. O tinctură anti-real ar fi nemaipomenită. Sau măcar un ceai de „trece timpul”. Vă rog să-mi prescrieți. Știți prea bine că mie nu-mi dă nimeni alinare fără hârtia de la dvs. Nu știu de ce oamenii au impresia că eu nu sunt bolnav. Dar eu sufăr de o boală grea. Eu sufăr de mine, domnule doctor. Și e grea boala asta (zisă și „pseudo-disforie ante-vitae”), n-o doresc la nimeni. Haideți vă rog! Vă implor. Nu am să vă dau nimic. V-aș da de-aș avea. Dar am cheltuit totul pe o altă iluzie. Acuma... până la următorul salariu mai durează. Și partea proastă, partea cea mai proastă, domnule doctor... e că mai sunt și împrumutat...

duminică, 16 august 2020

Elucubrație 82

Aprinde-mi țigara

Cum doar tu te pricepi

Să o faci

Și privește-mă în ochi.

Spune-mi să nu-mi mai plâng 

De milă.

Ba nu. Ordonă-mi!

Sărută-mă apoi, deși e interzis.

Ia-mă tu de braț,

Nu aștepta să întreb eu.

Cheamă-mă și voi fi lângă tine;

Poate că fără amestecul bolnăvicios

De carne și os,

Dar cu siguranță prin idei

Și prin paragrafe subliniate

Din cărți.

Lasă-ți lumea ta,

Ca să mă împing și eu

Afară

Din lumea mea,

Precum un fluture din cocon.

Către lumea noastră.

Pune-mi strajă ochilor

Privirea ta.

Pune-mi strajă mâinilor

Palmele tale calde

Și buzelor... buzele tale.

Eu am mâinile reci

De la cuburile imaginare

De gheață

În care îmi înfig

Nesățios

Cotoarele roase ale pumnilor

Plini de sângele 

Meu.

Arată-mi calea, tu, arată-mi-o,

Căci eu

M-am născut fără de stea.

Elucubrație 81 - Când s-a împărțit fericirea

Când li s-a împărțit fericirea

Celor născuți pe 18, primăvara,

La început de mileniu,

Eu nu am fost prezent.

Nu m-a invitat nimeni,

Nici nu mi-a făcut nimeni semn,

Nici măcar nu mi-a dat nimeni

De înțeles.

Aș fi venit și eu.

Pentru o bucățică de fericire.

O feliuță de pace.

Două grămăjoare de iubire.

Un pumn de nesingurătate.

Am ajuns acolo,

La locul faptei,

Din întămplare.

Mai târziu.

Mult. Mult mai târziu.

Mi-a rămas doar să văd

Ce au lăsat în urmă ceilalți.

Mie, acum, nu mi s-a mai cuvenit

Decât un loc

Să stau jos

La masa împărțirii.

Cuget. Cuget.

D-aia am ajuns filosof.

Cuget la masa unde s-a împărțit fericirea.

Doamne, Doamne, spune-mi te rog,

Spune-mi,

Că ai mai omis

De pe lista invitaților

Din orice zi

Un om.

Găsesc eu cuiele,

Cuvintele, vinurile, fumurile și clipele,

Să ne facem noi 

Fericirea noastră.

sâmbătă, 4 iulie 2020

Elucubrație 80- Vino-mi

Parcul. Lacul. Bancile.
Iarba. Copacii.
Stalpii de iluminat.
Pavelele. Tigarile mele.
Toate te cauta si nu te gasesc.
Unde esti? Te caut de atata timp!
Nu ma mai lasa sa
Traiesc aceasta asteptare!
Apari!
Te-am cautat pe fiecare banca,
Sub fiecare fir de iarba,
La umbra fiecarui copac,
Pe fiecare barca,
In fiecare nota a pianului
Tanarului cu ochi albaștri.
Nu te-am gasit decat 
In lacrimile mele
Si in momentele fara aer.
Nu te gasesc decat in absenta ta.
Vino-mi! Vino-mi!
Danseaza cu mine!
Zambeste-mi!
Impinge-ma in apa.
Saruta-ma!...
Alunga-ma, dar apari 
Ca sa ma izgonesti!
Vino sa te imbratisez pana maine.
Iubeste-ma
Sub luna plina,
Pe adierea de vant,
In curgerea apei.
Dispari din paginile mele,
De pe gandurile mele,
Din dorintele mele,
Din venele mele umflate,
Din fiinta mea
Si compune-te langa mine!
Vino-mi! Sau trimite o sageata
Sa ma strapunga;
Doar fa cumva
Sa nu mai curga
Perfuzia asta cu dor imposibil...


luni, 29 iunie 2020

Elucubrație 79- Aeroportul

Uite cat e de pustiu aeroportul!
Nici macar scamele
Nu il mai populeaza.
Nimeni.
Nimeni. 
Si nimic.
De cand am parasit noi demult
Aeroportul,
El a ramas pustiu
Ca sa ne astepte loial
Pana la urmatoarea
Calatorie.
Aeroportul,
La fel ca mine,
Are un ego puternic.
E aproape insuportabil.
Greu dezirabil- cel putin.
Nu se lasa usor contrazis.
Foarte greu il convingi
Sa te conduca unde vrei
Ca sa ajungi unde trebuie
La timpul potrivit.
De obicei te lasa in asteptare.
Pe banci reci.
Se mai aude vocea lugubra
A doamnei inregistrate
Care vorbeste o engleza
Stricata.
Se mai aude din departare
Si cate un scartait de adidasi.
Aeroportul e rece.
Aeroportul poate ca e chiar rau.
Aeroportul e trist, mai ales acum,
Cand nu esti aici, pe holurile lui,
Sa asteptam un zbor nebun.
Aeroportul e ca mine.
Singur, pustiu, zgomotos,
Pierdut, confuz, inspaimantat...
Dar fara el nu iti poti lua zborul.

luni, 22 iunie 2020

Elucubrație 78- O poezie cu adevărat tristă

Ne-am regăsit! 
Chiar dacă Zeus ne-a despărțit
Și Apollo ne-a preschimbat în oameni,
Iubita mea,
Noi ne-am regăsit.
Ne-am îmbrățișat îndelung,
Ne-am sărutat fără încetare,
Am recreat Iubirea,
Ne-am hrănit cu iubirea noastră
Și nimic, niciodată, nu ne poate despărți.
Marea se liniștea
Când pasul tău atingea
Pânza fină a apei.
Stelele străluceau mai puternic,
Luna se transforma 
Într-un reflector doar pentru
Ochii tăi.
Ochii tăi mă priveau.
Ochii mei te priveau.
Lumea întreagă e doar a noastră.
Păsările cerului cântă ode
Dragostei noastre.
Copacii din păduri se strâng
Și ne protejează
Ca și cum am fi copiii lor.
Apa lacului ne e oglindă.
Crestele munților ne par atât de 
Aproape.
Albinele se rușinează de dulceața
Momentului în care buzele nostre
Se întâlnesc
Fără de timp.
Ce e ziua de mâine pentru noi?
Ce e ziua de ieri pentru noi?
Pentru noi există doar infinitul
Care nu are timp,
Nu are loc,
Nu are condiții,
Nu depinde de nimeni și de nimic.
Libertatea absolută de a fi noi
Înșine,
Îmbrățișați și niciodată legați.
Călătorind, privindu-ne întinși pe iarbă
Ore, zile în șir,
Recitând poezii,
Privind culori,
Visând, râzând, înotând,
Zâmbind, admirând,
Mirosind flori și cafea.
Nimeni nu e mai fericit decât noi!
Nimeni nu are mai multă liniște!
Oamenii nici nu pot spera la o
Părticică
Din iubirea noastră,
Din uniunea noastră.
Trupurile noastre nu se unesc niciodată,
Cum cred oamenii.
Unirea noastră e sacră,
E o geneză vie, continuă,
A focului viu care ne încălzește.

Apari... îmbrăcată doar într-o mantie
De matase roșie.
E cald. 
Picături se preling pe pielea ta
Catifelată. Sunt lacrimi
De îngeri invidioși.
Din noi nu se va naște niciodată
Durere!
Din noi nu se va naște niciodată frică,
Nici dezamăgire, nici angoasă, nici plictis,
Nici banal! Nimic din ceea ce e indezirabil!
Din noi renaștem de fiecare dată noi...
Doar noi doi.
Doar noi doi.
Ca două păsări Phoenix
Care au aceeași cenușă.
Vino, iubirea mea, dă-mi nectarul
Buzelor tale,
Atingerea ta sfântă,
Binecuvântarea vocii tale,
Lumina privirii tale,
Căldura sufletului tău,
Nemărginirea poeziei tale,
Chemarea minții tale,
Absolutul sufletului tău!
Vino! Vino! Vino!
Și nu-mi da drumul niciodată!
Iubește-mă. Iubi-te-voi!
Dansează cu mine în ploaie, 
Aleargă cu mine pe iarba plină de rouă,
Străbate pădurile cu mine călare,
Îngenunchează cu mine să mulțumim.

Îngenunchează și acum,
Alături de mine,
Poartă cercul acesta de foc pe deget
Și coroana aceasta de lumină,
Dă voalul pe spate,
Lasă-ți părul să inunde lumea
Și sărută-mă!
Acum pentru totdeauna!

Buzele noastre aproape că
S-au atins.
Dar atunci m-am trezit. 
Gol.
Murdar de mine.
Singur.
Atât de singur.
Înconjurat doar de demonii care
Mi-au implantat în minte absolutul
Și-n suflet speranța deșartă
Doar ca să pot
Simți
La nesfârșit
Agonia lipsei tale...


sâmbătă, 20 iunie 2020

Elucubrație 77- Plouă în București

Plouă-n București
Și voi ce faceți?!
Amară pâine mai mâncați,
Voi, cei ce vă legați de ploaie!
Murdară pâine mai mâncați,
Voi, cei ce vă certați cu norii!
Stricată pâine mai mâncați,
Voi, cei ce vă supărați pe furtună!
Ploaia ca libertate și muzică,
Norul ca zbor
Și furtuna ca dans și lacrimi.
Ce aveți voi cu ele?
Pentru mine sunt normale
Și chiar frumoase! Chiar minunate!
Chiar dacă voi nu le înțelegeți.
Uite, și acum, că am stricat
Metafora
Și voi tot vă supărați pe ele.

Dacă le-ați înțelege nu v-ar mai face rău.
Nu v-ați mai supăra pe ele.
Le-ați iubi sau ați pleca însetați,
Căutând licoarea care să vă sature
În locuri în care ea nu există.
Dar nu le-ați mai certa.
Ploaia e naturală.
E mai naturală decât neploaia. 
Oamenii s-au născut în ploaie,
Dar s-au legat singuri la mâini,
La cap, la urechi și la suflet.
Norii sunt normali. Ce banal,
Oh, ce banal ar fi cerul fără nori.
Dar vouă nu vă plac norii.
Sunt prea departe
Și vă supără,
Dar vă plac atunci când treceți
Repejor
Cu elicele prin ei.
Le faceți și poze.
Furtuna e naturală, e cea mai naturală,
Dar voi cum dați de ea
O luați la fugă
Sau vă adăpostiți. 
Vă sperie, aprindeți candele,
Spuneți rugăciuni.
Nu apreciați furtuna din om
Și nu vreți să înțelegeți că tocmai
Datorită furtunilor din suflet
Unii și-au transformat deșertul steril
În păduri pline de izvoare.
Dar nu bea nimeni din ele.

Dacă nu poți să iubești ploaia
Și să o împarți,
Dacă nu poți să ajungi la nori 
Când închizi ochii
Și dacă nu poți să valsezi în furtună
Ținându-mă de mână,
Nu ai cum să bei din apa izvoarelor.

Încearcă-ți oazele pline de muște grase
De curmali aplecați de pustietatea
Lăsată de bocancii oamenilor care te-au legat,
Oamenilor pe care îi „iubești”,
Oamenilor care vând fericire
Și succes la drumul mare,
Oamenilor care ți-au zis că o viață
Necercetată, psihologic normală, responsabilă,
Netulburată, fără provocări, fără lacrimi,
Fără metafore...
E o viață bună.
Roagă-i să-ți dea și-un filtru pentru apă.
Să nu mori intoxicată cu
Tot ceea ce eu nu am avut niciodată.

sâmbătă, 13 iunie 2020

Elucubrație 76- Oglinzi (soresciene)

Noi doi funcționăm
Ca două oglinzi
Între ele - o lumânare.
Lumina se reflecta
Ad infinitum.
Era atât de luminos
Încât până și Dumnezeu 
Era gelos pe lumina noastră.

Ca orice combustibil,
Ceara s-a terminat
La un moment dat.
Noi doi - oglinzi,
Deci din siliciu,
Nu din ceară...

Dureros! Agonie!
Blestem al naturii!
După ce s-a terminat 
Lumânarea
Am început să reflectăm
La infinit
Întunericul.

Cel mai aneantizant 
Întuneric posibil.
Reflectăm atâta întuneric
Încât Dumnezeu s-a baricadat
În paradis
De frică...

***
O scânteie ne-ar trebui
Să ni se aprindă 
Ramele.
Și ce frumos
Am arde 
Noi doi,
Reflectând
Fotonii
Dizolvării noastre
În universal.