Elucubrație 128 - Pilot - viața mea e un zbor fără parașută

Nu mă mai grăbi!

Nu mă mai împinge!

Oricum toți sărim, nu?

Sau voi mă păcăliți?!

O fi vreun coridor secret

Pentru ăia mai prudenți cu viața.

Sau vreo parașută de salvare.

Dar stai, stai, stai!

Decât să rămân aici singur

Într-o lume de supraviețuitori

Efemeri și nătângi,

Mai bine luați-vă și cheia

de la ușa secretă

Și parașuta blestemată

Și lăsați-mă să zbor

Spre perenitate

Cu toți „naivii” mei 

Care au sărit înaintea-mi,

Nevrând să accepte

Că viața omului

 E doar facticitate.

Paris--- după din ce în ce mai mult vin.

Elucubrație 127 - Filosofică pariziană

Pe buza paharului

Se plimbau două iluzii.

Prima o întreabă 

Pe a doua:

„Cum e să fii trecătoare?”

A doua îi spune primei:

„E ca atunci când bei,

Bucurându-te de vin,

Fără să bagi de seamă

Împuținarea ireversibilă,

Imposibil de evitat”.

A doua o întreabă 

Pe prima:

„Cum e să fii eternă?”.

Prima îi răspunde

Celei de-a doua:

„E ca atunci când,

În funcție de cât de 

Atent ai fost,

Savurezi sau deplângi

Gustul stins, dulce-amărui,

Al ultimei sticle de vin

Din univers...”.

Elucubrație 126 - De dragoste de la Paris 3

Ninge-mi niște amintiri

Și, poate-poate,

Se va răci atât de tare inima mea

De zăpadă,

Încât voi putea reînvia

(Ca pasărea Xineohp).

Știi că eu sunt doar un fulg de nea,

Și trebuie să-mi fie frigul meu,

Să-mi fie răul meu,

Să-mi fie viscolul meu,

Să mă acopăr cu gerul meu.

Când toți ceilalți mor de frig

Eu înfrunt curajos viața ca un Adam

Care a primit a doua șansă.

Elucubrație 125 - De dragoste din Paris 2

Privirea ta mă privește

Fără ca ochii tăi

Să se îndrepte spre mine.

Strângerea mâinilor tale

Îmi încălzește pumnii strânși

Fără să mă atingi.

Buzele tale îmi mângâie

Buzele însetate

Fără ca noi să ne sărutăm.

Gura ta îmi alină 

Sufletul

Cu vorbe dulci,

Fără a-mi rosti nici măcar

Un cuvânt.

Brațele tale îmi sincronizează

Bătăile inimii

Cu bătăile inimii tale

Fără ca noi să ne fi îmbrățișat.

Dar cum se face,

Cum se face, iubito,

Că ochii mei spală

Cu lacrimi de dor

Paharele de vin

În fiecare noapte?

Poate pentru că

Sufletul tău vrea să iasă

Din mine

La plimbare,

Spre trupul tău,

Lăsând goală carcasa

Bolnăvicioasă.

Poate pentru că...

Trupurile rămase temporar

Fără suflet

Plâng lacrimi de isop

Spre a se albi ca neaua.

Paris--- după și mai mult vin 

Elucubrație 124 - De dragoste de la Paris 1

Precum lumina semilunii

Pătrunde în privirea-mi

Umplându-mi mintea 

De imaginea lumii,

Tot așa,

Tot așa, iubito,

Dragostea ta îmi

Penetrează pereții inimii

Săturându-mi viața de sens.

Dar de ce, de ce, iubito,

Dragostea ta

E mai acoperită de 

Absențe

Decât e luna de 

Nori.

--Paris, într-o noapte de dor, după pahare de vin...

Elucubrație 123 - Dor

Mă umplusem de atâta dor

Încât toate izvoarele

Privirii 

Țâșniseră

Precum țâșnește căldura din

Soare. 

Inima ta s-a așternut în mine

Precum o pană 

La început, 

Iar apoi,

Cu și fără voia mea,

Precum o picătură de cerneală 

Ama Iro

Într-un potir cu apă. 

Încet m-am pătruns 

Cu tine.

Și doar după ce devenisem

Albastru

Am înțeles că sunt apă. 

Pană atunci credeam că sunt

Doar

Interiorul potirului.

Mi-a luat mult să mă obișnuiesc

Cu mine

Albastru

Pe dinăuntru. 

Cam cât îi ia înțeleptului 

Să se obișnuiască 

Luminii soarelui

La ieșirea din peșteră-

O viață întreagă 

Nu-i de-ajuns...

Elucubrație 122

Ia-mă de mână, 

Ține-mă bine, strâns, dar 

Să nu doară. 

Să nu-mi dai drumul,

Să strigi dacă sunt prea greu,

Hai, te rog,

Amice, 

Prietene, 

Iubite,

Mai rabdă-mi un strop de abis,

Un pahar de cădere, 

O scrumieră de vertij,

Un cazan de durere.

Ține-mă bine, strâns,

Mai e puțin și vin pompierii

Să monteze trambulina.

Atunci când îmi dai drumul

O să cad, o să cad,

O să cad adânc, 

Dar o să sar

Acrobatic și circăresc

Tot în mine însumi. 

Nu te teme.

Nu te teme.

Mi-a ieșit din prima fără repetiții. 

Nu se încearcă pierderea proprie. 

Nu poți încerca să cazi din tine.

Doar cazi.

(La fel cum nu poți încerca să fii.

Doar ești.)

Și vii înapoi. Neapărat. 

Altfel, cine dracului să termine pachetul

Omului care s-a lăsat de fumat?

Elucubrație 121 - E crucea mea

E crucea mea,

E crucea mea

Să mă port pe mine însumi 

Pe suflet,

Ca pe-un palton 

Matlasat

În mijlocul unei veri

Deșertice...

Așa îmi sunt de

Potrivnic.

E crucea mea,

E crucea mea

Să nu dorm nopțile,

Să cercetez în întuneric 

Fiecare centimetru de cearșaf,

Fiecare fir de ață, 

Fiecare scamă insignifiantă.

Așa îmi spune mama...

Ea crede că 

Neodihna

E în natura

Celor ce simt

Mai mult.

Așa mă îmbărbătează, 

Ca să nu mai tremur de teama

Neantului. 

Teama nu se stinge,

Nu se estompează deloc,

Ci persistă tainică,

Dar dragostea o lămurește 

Într-un chip și mai tainic.

O lămurește sufletului

Care nu vorbește limba

Minții. 

Altfel cum aș putea să mă 

Liniștesc?!

E crucea mea,

E crucea mea

Să mă cuprindă din senin

Hăul.

Abisul urcă,

Se escaladează pe sine 

Pe măsura căderii tale.

De fiecare dată când mă 

Ademenește 

Mă opun, desigur, dar

Ceva mă trage acolo, 

Ca atunci când te uiți peste

Balustradă, 

În jos...

Ceva te trage.

Ceva te atrage...

Dar te ține mâna curentă. 

Eu nu mai am nici măcar 

Nuiele împletite la hău.

Nici măcar vreun semn cu

"Nu te lăsa înghițit".

Nu.

E crucea mea,

E crucea mea să rezist

Voinței hăului de a mă stăpâni.

Trebuie să stau deasupra, 

Trebuie să învăț 

Să-mi țin echilibrul pe

Buza abisului.

Trebuie, Doamne! Trebuie!

E crucea mea!

E crucea mea!

E crucea mea să le ridic altora

Balustrade

Și garduri și ziduri

Dacă e nevoie;

Semne și semnale,

Tot ce pot eu să fac

Să nu-i las

Să-și piardă echilibrul

Și să alunece în ei înșiși. 

Elucubrație 120 - Niciodată singur

Dacă Tristețea ar avea

Voce,

Mi-ar striga numele, 

Din fundul pădurii, 

Din adâncul mării, 

Din piscul munților, 

Din intestinele orașului,

De oriunde...

Ea m-ar striga,

Ba nervoasă, 

Ba amărâtă de singurătate, 

Ba îmbătată de iluzii. 

Ea nu mă abandonează 

Niciodată. 

Ea nu e ca tatăl care te

Uită,

Nu e ca muza care nu te mai

Iubește, 

Nu e ca îngerul care nu te mai acoperă, 

Nu e ca fericirea care te amăgește, 

Nu...

Ea e ca o mamă bună, 

Gata să mă nască de fiecare dată, 

Nu mă lasă să îmi înfig degetele

În nicio iluzie de euforie -

"Nu, nu te las să te curentezi" - îmi spune, 

"O dată e de-ajuns să te bucuri cu adevărat 

Ca după să tânjești toată viața 

După fericire și liniște!".

Săraca Tristețe, săracă

Această mamă naivă. 

Ea nu știe că eu deja mi-am pierdut puritatea

Când am ales, eu, fulgul de nea,

Să mă cobor din noru-mi nemuritor

Ca să văd cum se trăiește. 

Când am devenit Eu

M-am prins în jocul morții. 

Trebuia să rămân nimic.

Măcar am această mamă bună, 

Care nu ezită să mă resusciteze cu lacrimi

După orice râset prea pericolos.

Elucubrație 119- Parcul

Parcul, parcul,

Domnișoarelor și doamnelor,

Dar mai ales domnișoarelor,

Parcul din marele oraș 

Este precum tăvița cu apă rece

Din colivia canarului. 

Precum mingiuța

Din cușca hamsterului.

Parcul ăsta, 

Banca asta,

Sunt o amăgire. Să mă facă să 

Uit

Cât de liber puteam să fiu.

Sau cât de constrâns, 

Depinde - 

După caz.

Degeaba libertatea casei de la

Marginea satului, 

Dacă sunt prins cu zgarda

Lipsei de dialog,

Constrâns de propria-mi

Putere absolută 

Asupra universului meu îngust. 

De ce, Doamne,

Dar de ce nu se poate

Să le ai pe toate?!

Să ai și casa la sat

Și grădina 

Și sala de lectură 

Și galeria de artă 

Și partenerii de dialog?!

De ce, Doamne, de ce

M-ai făcut pe mine

Tocmai așa...

Stricat... să le vreau

Pe toate.

Elucubrație 118 - Viață ultra-hegeliană

Nu înțeleg unde încape atâta panică...

Nu-i de-ajuns că stejarul e în ghindă;

La mine, întreaga pădure e într-o sămânță 

Tare firavă, 

Firavă ca o aripă de pasăre

Colibri.

Oricând există riscul

Să mă lovesc de vreun

Fir de praf

Și atât îmi trebuie.

Motorul se activează,

Produce lucru mecanic

Ca pentru a trece înot 

Canalul Mânecii.

Se mai liniștește-

Atunci am impresia că se va

Opri

De tot

Fix într-un moment esențial. 

Cui nu-i e frică să i se

Oprească motorul

Pe trecerea de cale ferată?

Și atunci... iar pornește de fiecare dată 

Și va tot porni,

Dar tot ca pentru un sportiv,

Pentru un alpinist care vrea

Să cucerească Everestul

(Că tot se rămâne fără aer);

Sau ca pentru un alergător la

Jocurile Olimpice

Care aleargă ca și cum viața lui

Ar depinde de cursa asta.

Ce-ti mai e, domnule, și cu spaimele

Astea...

Am uitat să spun, da, da,

După ce iar se liniștește 

Motorașul 

Mă cuprinde o oboseală - 

Ai spune că aseară am băut o farmacie

De ospiciu.

Îmi obosește până și 

Voința de a fi.

Dar nu, eu nu iau pastile,

Nici nu merg la doctori.

Dacă motorul merge, înseamnă că sunt

Viu.

Așa o fi viața, domnule, 

Cu multă panică, 

Cu frică de tot felul de inexistențe

La tot pasul.

Măcar dacă eram

Doar un stejar în sămânță asta firavă, 

Dar nu, eu sunt

O întreagă pădure...

Elucubrație 117 - Sănătatea tăcerii

Cioran avea dreptate, 

sănătatea chiar e 

tăcerea organelor. 

Nu te bucuri de ea 

tocmai pentru că nu face zgomot, 

nu atrage atenția, 

nu vrea să te cheme să țopăi. 

Dar când începe gălăgia... 

oh, suflete... 

tânjești după tăcerea 

pe care acum te-ai jura că știi 

s-o asculți cum tace. 

Doar-doar să tacă stomacul 

care cântă la gastrită, 

să tacă plămânii 

care cântă la răni, 

să tacă mai ales capul 

care cântă la migrenă, 

să tacă sângele din venele 

care cântă la insuficiențe de toate felurile, 

să tacă sufletul 

care bate tare la toba anxietății... 

Doamne, 

oprește chermeza asta gălăgioasă, te rog!

 Promit că nu mă mai vait 

niciodată 

de plictiseala liniștii...

Elucubrație 116 - Aș fi putut muri liniștit

În visul meu te vrăjisem

Să mă mai iubești 

O ultimă zi.

Ți-am legat vraja

Precum ți-aș lega o brățară 

Pe care tu o primești 

Fără întrebări. 

Erai... atât de neschimbată.

Memoria mea te-a conservat

Cu dinții tăi mari,

Cu unghiile tale cornoase,

Cu pielea ta fină,

Cu privirea ta...

Care îmi lichefia sufletul

Spre a-l bea nesățios.

Sufletul meu își amintește de tine

Ca de un monument închinat 

Cubului cu un colț ciobit.

Amintirea mea te-a păstrat 

Fără de doliu.

Amintirea mea te ține în brațe 

Nenăscută...

Tu ai fost creată din

Pământ din eden

Și tină de zei, iar duhul tău...

Duhul suflat în tine

A fost respirația mea

Dintru început...

Tocmai ca să nu suferi niciodată. 

Te-aș chema înapoi de-aș putea.

Știu, stiu,

Urechile tale nu mai aud

Glasul meu.

Demult m-au acoperit

Anatemele.

Demult a fost pecetea sărutului meu

Sfâșiată

De pe pielea ta. 

În genunchi aș veni să-ți sărut 

Tălpile. 

Târându-mă m-aș apropia de părul tău,

Tânjind să-l strang și să îi simt

Parfumul.

In visul meu... în visul meu

Am vrut să mor,

Să tai ața subțire care 

Îmi ține legat sufletul

În trup.

Am vrut să mor căci știam 

Că vraja se va rupe

Și nu voiam să trăiesc 

Neiubirea-ți...

Mai ții minte când ți-am ținut 

Mâinile în mâinile mele

Și ți-am șoptit că 

Acum aș putea să mor liniștit?

Eram atât de ușor,

Ca un bilă de plumb

În vid;

Eram mai ușor decât orice

Lacrimă de sfânt. 

Atât de mult te iubeam...

Mai mult decât ai putut tu

Înțelege vreodată.

Puteam să mor liniștit 

În brațele tale

Căci atunci fusesem

Ceea ce acum doar visez că am fost...

Cel mai fericit om din lume.

(Se repetă obsesiv)

În visul meu te vrăjisem

Să mă mai iubești 

O ultimă zi.

Ți-am legat vraja

Precum ți-aș lega o brățară 

Pe care tu o primești 

Fără întrebări. 

Erai... atât de neschimbată.

Memoria mea te-a conservat

Cu dinții tăi mari,

Cu unghiile tale cornoase,

Cu pielea ta fină,

Cu privirea ta...

Care îmi lichefia sufletul

Spre a-l bea nesățios.

Amintirea mea te-a păstrat 

Fără de doliu.

Amintirea mea te ține în brațe 

Nenăscută...

Tu ai fost creată din

Pământ din eden

Și tină de zei, iar duhul tău...

Duhul suflat în tine

A fost respirația mea

Dintru început...

Tocmai ca să nu suferi niciodată. 

Te-aș chema înapoi de-aș putea.

Știu, stiu,

Urechile tale nu mai aud

Glasul meu.

Demult m-au acoperit

Anatemele.

Demult a fost pecetea sărutului meu

Sfâșiată

De pe pielea ta. 

În genunchi aș veni să-ți sărut 

Tălpile. 

Târându-mă m-aș apropia de părul tău,

Tânjind să-l strang și să îi simt

Parfumul.

In visul meu... în visul meu

Am vrut să mor,

Să tai ața subțire care 

Îmi ține legat sufletul

În trup.

Am vrut să mor căci știam 

Că vraja se va rupe

Și nu voiam să trăiesc 

Neiubirea-ți...

Mai ții minte când ți-am ținut 

Mâinile în mâinile mele

Și ți-am șoptit că 

Acum aș putea să mor liniștit?

Eram atât de ușor,

Ca un bilă de plumb

În vid;

Eram mai ușor decât orice

Lacrimă de sfânt. 

Atât de mult te iubeam...

Mai mult decât ai putut tu

Înțelege vreodată.

Puteam să mor liniștit 

În brațele tale

Căci atunci fusesem

Ceea ce acum doar visez că am fost...

Cel mai fericit om din lume.

Elucubrație 115- Kierkegaardian-soresciană

M-am risipit,

M-am risipit precum

Zăpada pe care o îngroapă

Soarele

Până în venele

Pământului.

M-am adunat,

M-am adunat precum

Se adună sângele într-un cheag

De moarte;

M-am adunat într-un singur punct

Paralizându-mi întreaga ființă

Golită de sine.

M-am reîntors, m-am reîntors

În mine însumi

Precum se întoarce fiul risipitor

La tatăl care jertfește vițelul gras.

Doamne, câți talanți mi-ai dat,

Atâția vei cere înapoi...

Trebuia să mă înveți, mai înainte,

Să număr,

Ca să nu-ți rămân dator, Doamne...

Am înțeles că ai dobânda mare,

Mai mare decât la banca aia

Unde mi-am ipotecat spiritul.

Neodihnă absolută, neîntreruptă...

Mereu să mă aleg

Pe mine însumi

Prin fiecare gest,

Prin fiecare gând,

Prin fiecare cuvânt,

Prin fiecare mișcare a sufletului...

Nu vrei tu, Doamne, să mă mai alegi

Din când în când,

Ca să mă mai dau jos

Din propria-mi cârcă,

Să-mi mai îndrept spatele...

Elucubrație 114 - Fie-ți mâna mâna-mi

Dă-mi mâna ta

Ca să mă pot prinde 

De mâna Lui;

Să calc peste moarte

Fără să o ating,

Fără să mă picur

Vreun strop

În ea.

Dă-mi mâna ta

Ca să nu mai tremur

De frică, 

Să scap de frica de

Trecere.

Trecerea e atât de departe

În ora verde jad.

Mai e mult până ce va veni

Toamna...

Dă-mi mâna ta

Ca sa mă prind

De mâna Lui,

Să nu-i mai dau drumul

Niciodată, 

Ca să nu mă mai tem

De ceasul

Căderii frunzelor.

***

Dă-mi brațele tale...

Ba nu!

Dă-mi îmbrățișarea ta

Ca să pot să mă rog

Cu lacrimi care

Șterg boala,

Care spală suferința, 

Care liniștesc mintea

Și organele atente la ele

Însele...

Dă-mi iubirea ta 

Și plinătatea înțelegerii 

Ca să pot să cred...

***

Credința e singura cale

Către Adevăr

Care poate fi parcursă 

Într-o viață de om.

Dar ca să crezi,

Nu ca un bezmetic

Și nici ca un prost,

Trebuie să fii deja fericit.

Căci fericirea nu e răsplata 

Virtuții,

Ci virtutea însăși.

Așa că dă-mi iubirea ta

Hrănitoare

Și voi putea nădăjdui

La credință. 

***

(Și tu... tu te vei mântui...

Salvându-mă de mine însumi

Prin jertfa iubirii

Ce mi-L va picura pe

Dumnezeu

În suflet)