Elucubrație 41- Miezonoptică Prințului

Uite-ma, mama, cum plang
De dorul Intelegerii,
As vrea atat de tare
Sa ma cuprind,
Sa cuprind exteriorul
Si simbioza ego-alter
Si sa le bag pe toate
Inghesuite, ingramadite,
In mine.
Sa ma umplu de sensurile
Lumii;
Sa am de unde sa-mi aleg
Si eu un sens.

Of, mama, de-ai putea sti
Cat de ravasitoare e clipa
Interminabila
A constientizarii
Neputintei mele.
Eu, Printul Neputintei,
Ma vad ingenuncheat
In fata foilor pline de notite,
Pe care eu cu mana mea
Le-am scris;
In fata filelor cartilor
Si textelor si fragmentelor
Pe care eu, cu ochii mei,
Le-am citit;
In fata amintirilor, trairilor,
Sentimentelor, experientelor,
Locurilor, oamenilor,
Vorbelor, momentelor,
Pe care eu, mama, eu,
Cu fiinta mea le-am fiintat.
Mama, mama, ma doare,
Ma sfasie, ma distruge
Neputinta!
De ce nu pot sa le cuprind,
Sa le revad, sa le resimt,
Sa le am pe toate?!
Mama, vreau sa le am inapoi,
In mine,
Sa ma umple pana la refuz,
Sa fiu un izvor nebun
Care se varsa tot in mine!
De ce? De ce?
De ce timpul mi le-a luat
Dandu-mi doar acest fior
Rece si neiertator,
Constiinta neputintei?!

Lasa-ti, lume, vocea sa imi umple
Urechile,
Chipul sa imi umple
Ochii,
Fiinta sa imi inunde
Fiinta.
Ca sa mor, in acea clipa de absolut
Plin de tot ceea ce este,
Tot ceea ce-a fost si va fi,
Muscand, in travaliul facerii proprii,
Din infinit, ca dintr-un căluș...