Revoltă partea 1

    Chiar dacă mă aflu în Paris doar pentru un semestru (grație programului Eramus), cred că mă pot considera fără probleme „student la Paris” cu acte în regulă. Student în afara României înseamnă emigrant. Înseamnă departe de țara ta. Înseamnă, pentru unii într-un sens mai puternic, iar pentru alții într-un sens mai slab, a te simți singur. 

Am făcut multe sacrificii ca să ajung aici. Și, mai mult decât mine, alți oameni care mă prețuiesc, i.e. familia mea și unchiul meu (S.), au făcut și fac sacrificii ca eu să pot sta aici timp de 5 luni. E foarte costisitor să stai în Paris și, moneywise, se resimte enervant de mult pentru un român care provine dintr-o familie din clasa (economică) medie. Și e o diferență destul de mare de confort (garsoniera din București vs co-locație într-un apartament cu 4 camere alături de o studentă din Iran extrem de politicoasă și motivată și 2 studenți de originari din Africa, studenți care mi-au scos peri albi). Toate merită, desigur, pentru că Parisul este unul dintre cele mai frumoase orașe din lume (pentru mine este cel mai frumos). 

    Eu sunt unul dintre oamenii care a idealizat Franța ca întreg - cultura franceză, francezii, arhitectura de aici etc. Șocul a fost pe măsură. Am ajuns la o universitate care mă face să mă simt cel puțin la fel de singur din punct de vedere intelectual precum mă face să mă simt Universitatea din București. Nu, nu sunt student la Sorbona (deși, din câte am auzit din surse „directe”, i.e. studenți români, francezi, italieni etc. care au studiat și/sau care studiază acolo, NU este vorba de vreo diferență colosală, ci doar despre faptul că, firește, procesul de selecție facilitează formarea unui colectiv de studenți care sunt într-o proporție mai mare interesați de domeniul lor de studiu, prin comparație cu proporțiile de la alte universități), ci la UPEC (Université Paris-Est Créteil). Aici am dat de studenți foarte inimoși, „de treabă” (în proporție mult mai mare decât în România), dar m-am cutremurat, pe de altă parte, de întrebările barbare care s-au tot pus pe la cursuri și pe la seminarii. În anul III de licență să întrebi profesorul la curs - „dar care sunt cele patru cauze la Aristotel?” este pentru mine ceva foarte greu de digerat. E ca și cum ai întreba ca student la fizică „ce e aia forță nucleară slabă?”. E ridicol. E rușinos! E de-a dreptul vomitiv (mai ales când te gândești la standardele pe care le avea Noica, de exemplu, pe vremea când era profesor). Și e dureros pentru aceia care sunt interesați de subiect. M-am lovit și de problema programelor de aici. Seminarul la universitatea asta e tot un fel de curs. Și fiecare profesor, respectiv seminarist, face exact ce poftește. Spre pildă, la un seminar de Filosofie Morală, eu studiez un semestru întreg concepții anti-capitaliste, anti-liberale. Marx, Sartre, Lukacs și toată echipa. NU are absolut nici măcar o legătură discursul conducătorului de seminar cu filosofia morală. Și totuși înghit. Căci mă gândesc că sunt la Paris. Căci știu că am sacrificat multe pentru a ajunge aici. Căci știu că mi-am dorit foarte mult aproape toată viața să studiez la Paris. Căci știu că familia mea și unchiul meu s-au dat peste cap pentru mine. Și am o responsabilitate față de ei și față de propria-mi persoană să nu îmi bat joc de experiența academică de aici, fie ea așa ridicolă cum pare.

    La vreo 2000 de km de aici, la București, am prins terorile terorilor, dar și experiențe sublime. Mi-a predat, pe de-o parte, un om internabil în secțiile de psihiatrie (și au mai fost și câțiva anoști lipsiți de simțul umorului, dar puțini), dar pe de altă parte m-am bucurat de cursurile unor profesori magistrali - V. Vizureanu, O. Șerban, C. Iftode, M. Dumitru, B. Mincă, P. Sandu, I. Dascălu sunt doar câteva nume ale unor „supereroi” academici pentru mine. Mai sunt și alți oameni extrem de bine pregătiți, dar nu mi-a plăcut neapărat materia pe care au predat-o (A. Mărășoiu e un exemplu; nu mi-a plăcut logica, dar Andrei e o tânără somitate). Academic vorbind, online sau fizic, școala românească de filosofie depășește multe școli din vest, chiar dacă nu e bine cotată. Nu e bine cotată și pentru că este frecventată de oameni neinteresați și neinteresanți deopotrivă (dar asta e altă problemă). Studiul filosofiei, ca și cel al matematicii, ca și aproape orice alt domeniu în afară de cele cu o pronunțată componentă practică (de exemplu medicina și artele plastice), necesită studiu individual. Mult! Foarte mult! Altfel... degeaba. Mi-am dat seama că în medie, peste 50% din studenții care pleacă din România pentru studii în afara granițelor nu fac nimic altceva, din punct de vedere academic, decât să consume banii părinților. Atât! Ba chiar în afară trebuie uneori să faci multe sacrificii pe plan academic pentru a putea și lucra spre a te întreține. Și totuși mulți pleacă și le merge bine, mult mai bine decât le-ar fi mers dacă rămâneau în România, deși din punct de vedere al pregătirii sunt cam la fel. Nota bene!- Mulți dintre cei care laudă sistemul educațional din afară și condițiile și multe altele să știți că fac asta și pentru că au fost incapabili să profite de avantajele pe care le ai în România. Fac asta și ca un fel de auto-sugestie, să nu le pară rău de investiție. Eu chiar cred că în oceanul de neajunsuri din România, pe plan academic, există și multe beneficii.

To be continued. Mi-au amorțit mâinile. Am scris foarte mult la calculator recent. Sper să revin curând cu noi rânduri pe care nu le va citi mai nimeni:))