Elucubrație 123 - Dor

Mă umplusem de atâta dor

Încât toate izvoarele

Privirii 

Țâșniseră

Precum țâșnește căldura din

Soare. 

Inima ta s-a așternut în mine

Precum o pană 

La început, 

Iar apoi,

Cu și fără voia mea,

Precum o picătură de cerneală 

Ama Iro

Într-un potir cu apă. 

Încet m-am pătruns 

Cu tine.

Și doar după ce devenisem

Albastru

Am înțeles că sunt apă. 

Pană atunci credeam că sunt

Doar

Interiorul potirului.

Mi-a luat mult să mă obișnuiesc

Cu mine

Albastru

Pe dinăuntru. 

Cam cât îi ia înțeleptului 

Să se obișnuiască 

Luminii soarelui

La ieșirea din peșteră-

O viață întreagă 

Nu-i de-ajuns...

Elucubrație 122

Ia-mă de mână, 

Ține-mă bine, strâns, dar 

Să nu doară. 

Să nu-mi dai drumul,

Să strigi dacă sunt prea greu,

Hai, te rog,

Amice, 

Prietene, 

Iubite,

Mai rabdă-mi un strop de abis,

Un pahar de cădere, 

O scrumieră de vertij,

Un cazan de durere.

Ține-mă bine, strâns,

Mai e puțin și vin pompierii

Să monteze trambulina.

Atunci când îmi dai drumul

O să cad, o să cad,

O să cad adânc, 

Dar o să sar

Acrobatic și circăresc

Tot în mine însumi. 

Nu te teme.

Nu te teme.

Mi-a ieșit din prima fără repetiții. 

Nu se încearcă pierderea proprie. 

Nu poți încerca să cazi din tine.

Doar cazi.

(La fel cum nu poți încerca să fii.

Doar ești.)

Și vii înapoi. Neapărat. 

Altfel, cine dracului să termine pachetul

Omului care s-a lăsat de fumat?

Elucubrație 121 - E crucea mea

E crucea mea,

E crucea mea

Să mă port pe mine însumi 

Pe suflet,

Ca pe-un palton 

Matlasat

În mijlocul unei veri

Deșertice...

Așa îmi sunt de

Potrivnic.

E crucea mea,

E crucea mea

Să nu dorm nopțile,

Să cercetez în întuneric 

Fiecare centimetru de cearșaf,

Fiecare fir de ață, 

Fiecare scamă insignifiantă.

Așa îmi spune mama...

Ea crede că 

Neodihna

E în natura

Celor ce simt

Mai mult.

Așa mă îmbărbătează, 

Ca să nu mai tremur de teama

Neantului. 

Teama nu se stinge,

Nu se estompează deloc,

Ci persistă tainică,

Dar dragostea o lămurește 

Într-un chip și mai tainic.

O lămurește sufletului

Care nu vorbește limba

Minții. 

Altfel cum aș putea să mă 

Liniștesc?!

E crucea mea,

E crucea mea

Să mă cuprindă din senin

Hăul.

Abisul urcă,

Se escaladează pe sine 

Pe măsura căderii tale.

De fiecare dată când mă 

Ademenește 

Mă opun, desigur, dar

Ceva mă trage acolo, 

Ca atunci când te uiți peste

Balustradă, 

În jos...

Ceva te trage.

Ceva te atrage...

Dar te ține mâna curentă. 

Eu nu mai am nici măcar 

Nuiele împletite la hău.

Nici măcar vreun semn cu

"Nu te lăsa înghițit".

Nu.

E crucea mea,

E crucea mea să rezist

Voinței hăului de a mă stăpâni.

Trebuie să stau deasupra, 

Trebuie să învăț 

Să-mi țin echilibrul pe

Buza abisului.

Trebuie, Doamne! Trebuie!

E crucea mea!

E crucea mea!

E crucea mea să le ridic altora

Balustrade

Și garduri și ziduri

Dacă e nevoie;

Semne și semnale,

Tot ce pot eu să fac

Să nu-i las

Să-și piardă echilibrul

Și să alunece în ei înșiși. 

Elucubrație 120 - Niciodată singur

Dacă Tristețea ar avea

Voce,

Mi-ar striga numele, 

Din fundul pădurii, 

Din adâncul mării, 

Din piscul munților, 

Din intestinele orașului,

De oriunde...

Ea m-ar striga,

Ba nervoasă, 

Ba amărâtă de singurătate, 

Ba îmbătată de iluzii. 

Ea nu mă abandonează 

Niciodată. 

Ea nu e ca tatăl care te

Uită,

Nu e ca muza care nu te mai

Iubește, 

Nu e ca îngerul care nu te mai acoperă, 

Nu e ca fericirea care te amăgește, 

Nu...

Ea e ca o mamă bună, 

Gata să mă nască de fiecare dată, 

Nu mă lasă să îmi înfig degetele

În nicio iluzie de euforie -

"Nu, nu te las să te curentezi" - îmi spune, 

"O dată e de-ajuns să te bucuri cu adevărat 

Ca după să tânjești toată viața 

După fericire și liniște!".

Săraca Tristețe, săracă

Această mamă naivă. 

Ea nu știe că eu deja mi-am pierdut puritatea

Când am ales, eu, fulgul de nea,

Să mă cobor din noru-mi nemuritor

Ca să văd cum se trăiește. 

Când am devenit Eu

M-am prins în jocul morții. 

Trebuia să rămân nimic.

Măcar am această mamă bună, 

Care nu ezită să mă resusciteze cu lacrimi

După orice râset prea pericolos.

Elucubrație 119- Parcul

Parcul, parcul,

Domnișoarelor și doamnelor,

Dar mai ales domnișoarelor,

Parcul din marele oraș 

Este precum tăvița cu apă rece

Din colivia canarului. 

Precum mingiuța

Din cușca hamsterului.

Parcul ăsta, 

Banca asta,

Sunt o amăgire. Să mă facă să 

Uit

Cât de liber puteam să fiu.

Sau cât de constrâns, 

Depinde - 

După caz.

Degeaba libertatea casei de la

Marginea satului, 

Dacă sunt prins cu zgarda

Lipsei de dialog,

Constrâns de propria-mi

Putere absolută 

Asupra universului meu îngust. 

De ce, Doamne,

Dar de ce nu se poate

Să le ai pe toate?!

Să ai și casa la sat

Și grădina 

Și sala de lectură 

Și galeria de artă 

Și partenerii de dialog?!

De ce, Doamne, de ce

M-ai făcut pe mine

Tocmai așa...

Stricat... să le vreau

Pe toate.

Elucubrație 118 - Viață ultra-hegeliană

Nu înțeleg unde încape atâta panică...

Nu-i de-ajuns că stejarul e în ghindă;

La mine, întreaga pădure e într-o sămânță 

Tare firavă, 

Firavă ca o aripă de pasăre

Colibri.

Oricând există riscul

Să mă lovesc de vreun

Fir de praf

Și atât îmi trebuie.

Motorul se activează,

Produce lucru mecanic

Ca pentru a trece înot 

Canalul Mânecii.

Se mai liniștește-

Atunci am impresia că se va

Opri

De tot

Fix într-un moment esențial. 

Cui nu-i e frică să i se

Oprească motorul

Pe trecerea de cale ferată?

Și atunci... iar pornește de fiecare dată 

Și va tot porni,

Dar tot ca pentru un sportiv,

Pentru un alpinist care vrea

Să cucerească Everestul

(Că tot se rămâne fără aer);

Sau ca pentru un alergător la

Jocurile Olimpice

Care aleargă ca și cum viața lui

Ar depinde de cursa asta.

Ce-ti mai e, domnule, și cu spaimele

Astea...

Am uitat să spun, da, da,

După ce iar se liniștește 

Motorașul 

Mă cuprinde o oboseală - 

Ai spune că aseară am băut o farmacie

De ospiciu.

Îmi obosește până și 

Voința de a fi.

Dar nu, eu nu iau pastile,

Nici nu merg la doctori.

Dacă motorul merge, înseamnă că sunt

Viu.

Așa o fi viața, domnule, 

Cu multă panică, 

Cu frică de tot felul de inexistențe

La tot pasul.

Măcar dacă eram

Doar un stejar în sămânță asta firavă, 

Dar nu, eu sunt

O întreagă pădure...

Elucubrație 117 - Sănătatea tăcerii

Cioran avea dreptate, 

sănătatea chiar e 

tăcerea organelor. 

Nu te bucuri de ea 

tocmai pentru că nu face zgomot, 

nu atrage atenția, 

nu vrea să te cheme să țopăi. 

Dar când începe gălăgia... 

oh, suflete... 

tânjești după tăcerea 

pe care acum te-ai jura că știi 

s-o asculți cum tace. 

Doar-doar să tacă stomacul 

care cântă la gastrită, 

să tacă plămânii 

care cântă la răni, 

să tacă mai ales capul 

care cântă la migrenă, 

să tacă sângele din venele 

care cântă la insuficiențe de toate felurile, 

să tacă sufletul 

care bate tare la toba anxietății... 

Doamne, 

oprește chermeza asta gălăgioasă, te rog!

 Promit că nu mă mai vait 

niciodată 

de plictiseala liniștii...

Elucubrație 116 - Aș fi putut muri liniștit

În visul meu te vrăjisem

Să mă mai iubești 

O ultimă zi.

Ți-am legat vraja

Precum ți-aș lega o brățară 

Pe care tu o primești 

Fără întrebări. 

Erai... atât de neschimbată.

Memoria mea te-a conservat

Cu dinții tăi mari,

Cu unghiile tale cornoase,

Cu pielea ta fină,

Cu privirea ta...

Care îmi lichefia sufletul

Spre a-l bea nesățios.

Sufletul meu își amintește de tine

Ca de un monument închinat 

Cubului cu un colț ciobit.

Amintirea mea te-a păstrat 

Fără de doliu.

Amintirea mea te ține în brațe 

Nenăscută...

Tu ai fost creată din

Pământ din eden

Și tină de zei, iar duhul tău...

Duhul suflat în tine

A fost respirația mea

Dintru început...

Tocmai ca să nu suferi niciodată. 

Te-aș chema înapoi de-aș putea.

Știu, stiu,

Urechile tale nu mai aud

Glasul meu.

Demult m-au acoperit

Anatemele.

Demult a fost pecetea sărutului meu

Sfâșiată

De pe pielea ta. 

În genunchi aș veni să-ți sărut 

Tălpile. 

Târându-mă m-aș apropia de părul tău,

Tânjind să-l strang și să îi simt

Parfumul.

In visul meu... în visul meu

Am vrut să mor,

Să tai ața subțire care 

Îmi ține legat sufletul

În trup.

Am vrut să mor căci știam 

Că vraja se va rupe

Și nu voiam să trăiesc 

Neiubirea-ți...

Mai ții minte când ți-am ținut 

Mâinile în mâinile mele

Și ți-am șoptit că 

Acum aș putea să mor liniștit?

Eram atât de ușor,

Ca un bilă de plumb

În vid;

Eram mai ușor decât orice

Lacrimă de sfânt. 

Atât de mult te iubeam...

Mai mult decât ai putut tu

Înțelege vreodată.

Puteam să mor liniștit 

În brațele tale

Căci atunci fusesem

Ceea ce acum doar visez că am fost...

Cel mai fericit om din lume.

(Se repetă obsesiv)

În visul meu te vrăjisem

Să mă mai iubești 

O ultimă zi.

Ți-am legat vraja

Precum ți-aș lega o brățară 

Pe care tu o primești 

Fără întrebări. 

Erai... atât de neschimbată.

Memoria mea te-a conservat

Cu dinții tăi mari,

Cu unghiile tale cornoase,

Cu pielea ta fină,

Cu privirea ta...

Care îmi lichefia sufletul

Spre a-l bea nesățios.

Amintirea mea te-a păstrat 

Fără de doliu.

Amintirea mea te ține în brațe 

Nenăscută...

Tu ai fost creată din

Pământ din eden

Și tină de zei, iar duhul tău...

Duhul suflat în tine

A fost respirația mea

Dintru început...

Tocmai ca să nu suferi niciodată. 

Te-aș chema înapoi de-aș putea.

Știu, stiu,

Urechile tale nu mai aud

Glasul meu.

Demult m-au acoperit

Anatemele.

Demult a fost pecetea sărutului meu

Sfâșiată

De pe pielea ta. 

În genunchi aș veni să-ți sărut 

Tălpile. 

Târându-mă m-aș apropia de părul tău,

Tânjind să-l strang și să îi simt

Parfumul.

In visul meu... în visul meu

Am vrut să mor,

Să tai ața subțire care 

Îmi ține legat sufletul

În trup.

Am vrut să mor căci știam 

Că vraja se va rupe

Și nu voiam să trăiesc 

Neiubirea-ți...

Mai ții minte când ți-am ținut 

Mâinile în mâinile mele

Și ți-am șoptit că 

Acum aș putea să mor liniștit?

Eram atât de ușor,

Ca un bilă de plumb

În vid;

Eram mai ușor decât orice

Lacrimă de sfânt. 

Atât de mult te iubeam...

Mai mult decât ai putut tu

Înțelege vreodată.

Puteam să mor liniștit 

În brațele tale

Căci atunci fusesem

Ceea ce acum doar visez că am fost...

Cel mai fericit om din lume.

Elucubrație 115- Kierkegaardian-soresciană

M-am risipit,

M-am risipit precum

Zăpada pe care o îngroapă

Soarele

Până în venele

Pământului.

M-am adunat,

M-am adunat precum

Se adună sângele într-un cheag

De moarte;

M-am adunat într-un singur punct

Paralizându-mi întreaga ființă

Golită de sine.

M-am reîntors, m-am reîntors

În mine însumi

Precum se întoarce fiul risipitor

La tatăl care jertfește vițelul gras.

Doamne, câți talanți mi-ai dat,

Atâția vei cere înapoi...

Trebuia să mă înveți, mai înainte,

Să număr,

Ca să nu-ți rămân dator, Doamne...

Am înțeles că ai dobânda mare,

Mai mare decât la banca aia

Unde mi-am ipotecat spiritul.

Neodihnă absolută, neîntreruptă...

Mereu să mă aleg

Pe mine însumi

Prin fiecare gest,

Prin fiecare gând,

Prin fiecare cuvânt,

Prin fiecare mișcare a sufletului...

Nu vrei tu, Doamne, să mă mai alegi

Din când în când,

Ca să mă mai dau jos

Din propria-mi cârcă,

Să-mi mai îndrept spatele...

Elucubrație 114 - Fie-ți mâna mâna-mi

Dă-mi mâna ta

Ca să mă pot prinde 

De mâna Lui;

Să calc peste moarte

Fără să o ating,

Fără să mă picur

Vreun strop

În ea.

Dă-mi mâna ta

Ca să nu mai tremur

De frică, 

Să scap de frica de

Trecere.

Trecerea e atât de departe

În ora verde jad.

Mai e mult până ce va veni

Toamna...

Dă-mi mâna ta

Ca sa mă prind

De mâna Lui,

Să nu-i mai dau drumul

Niciodată, 

Ca să nu mă mai tem

De ceasul

Căderii frunzelor.

***

Dă-mi brațele tale...

Ba nu!

Dă-mi îmbrățișarea ta

Ca să pot să mă rog

Cu lacrimi care

Șterg boala,

Care spală suferința, 

Care liniștesc mintea

Și organele atente la ele

Însele...

Dă-mi iubirea ta 

Și plinătatea înțelegerii 

Ca să pot să cred...

***

Credința e singura cale

Către Adevăr

Care poate fi parcursă 

Într-o viață de om.

Dar ca să crezi,

Nu ca un bezmetic

Și nici ca un prost,

Trebuie să fii deja fericit.

Căci fericirea nu e răsplata 

Virtuții,

Ci virtutea însăși.

Așa că dă-mi iubirea ta

Hrănitoare

Și voi putea nădăjdui

La credință. 

***

(Și tu... tu te vei mântui...

Salvându-mă de mine însumi

Prin jertfa iubirii

Ce mi-L va picura pe

Dumnezeu

În suflet)

Elucubrație 113 - Anxietate 4

De ce mă doare?

De ce mă doare,

Domnișoară doctor?

Dacă e doar în capul 

Meu

De ce mă apasă?

De ce mă împinge 

În mine însumi, 

Mă înghesuie, 

De ce?

De ce mă doare,

Domnisoară,

Dacă e doar în capul meu

De ce simt

Cuțitul în piept,

Acul în timpan,

Loviturile în mușchi

Și, mai ales, dar mai ales...

Zvâcnirile din vene,

Fierberea sângelui, 

Pulsațiile care dor...

De ce, domnișoară

Doctor, de ce?

De ce sănătatea e tăcere 

Și boala zgomot?

De ce nu poate și

Fericirea să fie

Gălăgioasă,

Să ne pătrundă cum 

S-ar cuveni?

De ce un moment

De iubire

Nu se prelungește 

În exuberanță și 

Mângâieri, 

Precum se prelungește 

Pervers

O clipă de teamă,

Un gând de moarte?

Dați-mi ceva, vă rog,

Să mi se prelungească 

Sărutul 

Până la moarte,

Ca să estompeze

Toată măzgăleala

Ontologică

A durerii.

Dați-mi ceva, să mă 

Țină clipa de iubire

În brațe 

Până in ultima clipă 

Și încă multe

Clipe dup-aceea.

Elucubrație 112 - Lene de diacritice

Daca ai fi o farimitura

De paine

Te-as cauta pe toata

Fata de masa

Ca sa nu te risipesc.

Daca ai fi un ac

Mi-as da viata toata

(Cu toata placerea nebuna)

Cautarii tale

Un care cu fan.

Daca ai fi o pana

De scris, 

Cu tine as scrie

Cele mai frumoase 

Si cele mai bune 

Ganduri.

Daca ai fi un vis

M-as ruga sa te visez

In fiecare noapte

La nesfârșit 

Si te-as visa si ziua

Cu ochii deschisi

Fara sa ma plictisesc

Nici macar o clipa.

Daca ai fi

O pictura,

Te-as ascunde la mine

In camara inimii,

Sa nu te profaneze

Nimeni

Cu priviri desarte.

Daca ai fi un om...

Daca ai fi un om...

Te-as iubi fara rest.

Dar, vai, vai,

Ce minune!

Esti un om,

Omul meu,

Omuletul meu...

Trebuie sa nu te risipesc,

Sa nu te pierd,

Sa te scriu si sa te 

Pretuiesc,

Sa ma bucur de tine

Ca de o minune

De vis.

Si nu trebuie sa uit

Ca nu am voie

Sa profanez

Iubirea ta curata

Si nevinovata...

Elucubrație 111 - Lecție anxioasă

Fericirea mea

Invizibilă, 

Timidă,

Mută,

Dar adâncă, 

Mult mai profundă, 

E ființarea 

Revelației anxietății.

În negura obscură 

A durerii, a fricii

Și a absurdului

Găsesc aproape de fiecare dată 

Setea de viață, 

Pofta de fericire.

O fericire simplă. 

Pe care nu o poți 

Vedea 

Și nici accepta 

Până ce durerea

Nu te învață,

În cel mai fățiș 

Mod posibil,

Ce înseamnă să 

Trăiești și să suferi

Veritabil.

Elucubrație 110 - Anxietate 3

Prima dată 

Ignor.

Al șaselea episod

Îl resping.

A zecea oară

Rezist.

Când ajung 

Obosit

La al cincisprezecelea

Episod,

Îndoiala își vâră coada.

Dacă am ceva?

Dacă e ceva acolo?

Dacă viața asta

Amărâtă și fragilă, 

Absurdă, dar ispititoare,

Pe care vreau să o

Trăiesc 

În ciuda sisificității ei,

O să dispară 

Chiar acum?

Totul se face scrum, 

Nimeni nu își va mai

Aminti

În câțiva ani.

De ce am trăit?

De ce mi-am dat seama

Atât de târziu 

Că trebuia să mă bucur

Cât am avut ocazia?

De unde știu eu 

Că ceea ce mi se întâmplă,

Această metamorfoză

Fără metamorfozare

Vizibilă, 

E doar în capul meu?

Dacă se rupe vreun

Fir de ață în mine?!

Se duce de râpă,

Cât ai clipi,

Toată țesătura.

Știu, știu, nu aș fi

Nici primul 

Și nici ultimul.

Dar ce contează asta,

Cu ce mă alină?!

Să mă fi născut 

Pentru a fi suferit?

Doamne, Doamne,

Cum să nu mă revolt?!

Cum?

Mai ales pe tine!

Apoi pe toată 

Slăbiciunea 

Care mi s-a turnat

În ființă

Pe când nu știam 

Să aleg oasele de carne.

Atunci voiam să se termine

Și nu s-a terminat.

Acum vreau să continue

În forță, 

Dar mi-e teamă,

Atât de teamă,

Să nu se termine.

Și teama, 

Această vibrație 

"Nelalocul ei",

Îmi cutremură

Toate ațele din mine.

Acele se lovesc unele de

Altele,

Ghemele se iau alături 

Într-un dans nebun,

Au căzut iglițele

Din locurile lor sacre.

Uite câte noduri

S-au făcut în mine!

Toate glodesc,

Toate încurcă, 

Toate neliniștesc estetica.

Doamne, știi tu cât de mult

Costă 

Să desfac și să deznod

Toate nodurile?

Costă cel mai mult, Doamne.

Costă, 

Costă, 

Costă timp...

Nelinistea mi-a fost tulburată de

Frica de a nu muri.

Cât îmi plăcea neliniștea mea

Contemplativă.

Dați-mi înapoi neliniștea!

Alo! Alo! Alooo!

Dați-mi înapoi nemulțumirea!

Aloooo! Alooo!

Iau înapoi scepticismul!

Alooo! Va rooog! Alooo!

Dar luați tremurul ăsta 

Din ațele mele

Căci frica cea mai mare

E să nu se facă 

Un nod

De nedeznodat.

Elucubrație 109 - Anxietate 2

După sărut, 

Se pune pe suflet

Apăsare. 

Se presară 

Teama că totul

Se va duce

Într-o clipă. 

Se masează 

Sufletul 

Cu gânduri ca:

"Toată viața 

Mea

A fost de fire albe

La vârste fragede.

De ce nu,

Dar de ce nu,

Poate fi și ea,

De fire blonde

Măcar?!

Mai ales când am

Avut toate șampoanele 

Si toate balsamurile."

Se crestează sufletul

Încet si repede

Simultan.

Se pun în proaspetele

Vechi răni 

Căței de îndoială 

Și fire de deznădejde.

Mai presărăm 

Foame de sens

După gustul

Ironicului divin.

La final, introducem

Sufletul

În cuptor. 

Adică în om.

Lăsăm acolo

Până când 

Nu mai rezistă, 

Până când auzim gemete, 

Până când se zbate

În el însuși 

De frică, de furie,

De revoltă, de absurd.

Când cedează, 

Când cedează...

Când lesină sufletul

Atunci e gata.

Se servește 

Cu un pelin rosé

Și se poate manca

Avec les deux mains.

Barbarisim.

De către cine?

De către cine

A comandat.