O temă de la facultate. Foucault, Istoria Sexualității, Vol. I, comentariu fragment

 

Comentariu Foucault

Fragment 1:

„Or, mărturisirea este un ritual discursiv în care subiectul care vorbește coincide cu subiectul enunțării; este, de asemenea, un ritual care are loc în interiorul unui raport de putere, deoarece nu mărturisim fără prezența, măcar virtuală, a unui partener care nu este pur și simplu un interlocutor, ci o instanță care reclamă mărturisirea, o impune, o apreciază și se amestecă pentru a judeca, a pedepsi, a ierta, a consola, a împăca; un ritual în care adevărul își arată autenticitatea datorită obstacolului și a rezistențelor pe care trebuie să le învingă spre a se exprima; un ritual, în sfârșit, în care simpla enunțare, indiferent de consecințele sale externe, are efectul de a produce în cel care mărturisește transformări intrinseci; îl disculpă, îl răscumpără, îl scapă de povara greșelilor sale, îl eliberează, îi promite mântuirea.”

Michel Foucault, Istoria Sexualității, Vol. I, București: Univers, 2004, p. 61

 

            Pasajul de mai sus din Volumul I din „Istoria Sexualității” de Foucault reprezintă o alegere strategică pentru un comentariu, întrucât acesta conține conceptul central al volumului, i.e. conceptul de mărturisire (confesiune) și alte concepte cheie pentru lucrare, precum cel de subiect (care la Foucault are două sensuri, acela de subiect ca agent și acela de subiect ca supus; de la sujet din franceză), cel de putere (puterea se află la Foucault într-un cuplu inseparabil cu ceea ce numim generic cunoaștere; este vorba de perechea savoir-pouvoir, care formează în cele din urmă o triadă la Foucault, întrucât acestor două concepte li se alătură subiectul, astfel că vorbim în genere despre savoir-pouvoir-sujet) și cel de ritual (care poate fi asociat cu domeniul produselor și determinațiilor culturale, atunci când vorbim despre cele două sfere: natură vs cultură; întrucât ritualul este un construct social, este ceva ce se întâmplă îndeobște în cadrul unei relații dintre 2 sau mai multe persoane). Pasajul citat expune, la limită, ideea centrală a întregii lucrări (din motivul acesta l-am și ales), anume că în lume există doar relații de putere (nu există exterioritate la putere), care sunt de multe ori camuflate (puterea este, de altfel, cea mai eficientă atunci când nu este fățișă, ci ascunsă, subtilă), care au ca scop declarat cunoașterea ce se obține prin intermediul mărturisirii, aceasta din urmă poate lua numeroase forme, dar are o specificitate – ea a devenit o rutină și, chiar mai mult, o necesitate ritualică, care produce efecte transformatoare la nivelul individului care se mărturisește; prin folosirea reflexivă am în vedere tocmai puterea actului mărturisirii, care pătrunde până la cele mai profunde structuri individul, transformându-l nu doar la nivelul exterior, i.e. la nivelul comportamentelor, ci și la nivel interior (de fapt aici e Foucault genial), întrucât celui care se mărturisește îi sunt livrate finalmente dorințele și motivațiile, gândurile și discursurilor, astfel că în cadrul actului mărturisirii este produsă continuu o nouă ființă, iar aceasta este produsă mereu în termenii puterii, așa cum dorește puterea.

            Acum, să aruncăm o privire asupra fiecărui rând de text, având în minte butada lui Foucault – „L’homme, en Occident, est devenu une bête d’aveu” („Omul, în Occident, a devenit un animal mărturisitor”) – care ne trimite tocmai la dimensiunea ritualului discursiv în cadrul căruia cel care mărturisește, în fapt se mărturisește, și mărturisindu-se produce cunoaștere și se subiectivează în ambele sensuri – devine „supusul” în raportul de putere și devine subiect în termenii pe care îi livrează puterea. Încă din început – „mărturisirea este un ritual discursiv în care subiectul care vorbește coincide cu subiectul enunțării” – ni se spune că mărturisirea, care s-a înrădăcinat în ființa umană până la punctul în care a ajuns un ritual (dimensiunea ritualică sugerează totodată că mărturisirea în forma ei contemporană este ceva care ajunge până la structurile noastre intime/profunde, aidoma ritualurilor religioase; și acest lucru se observă în cursul lucrării, întrucât atunci când omul se mărturisește cu privire la sexualitate, care este un produs cultural, ea neexistând ca atare în natură, el mărturisește ceva cu privire la „esența sa”, la ceva prin excelență al lui, intim), are forma unui discurs în care agentul mărturisitor și subiectul mărturisirii sunt unul și același. Cu alte cuvinte, omul nu mărturisește cu privire la ceva exterior lui, ci mereu cu privire la el însuși. Sigur, putem spune că oamenii mărturisesc și cu privire la alți oameni sau fapte din lume, dar această obiecție poate fi evitată de Foucault în două feluri: în primul rând prin respingere, întrucât se abate de la sensul dat de F. mărturisirii și, în al doilea rând, prin faptul că orice narațiune, orice discurs pe care îl oferim ne conține într-o mai mică sau mai mare măsură, contaminăm inevitabil ceea ce în mod ideal am numi „un discurs obiectiv” cu subiectivitatea noastră și astfel suntem oricum prinși în raportul de putere. Mai departe, „este, de asemenea, un ritual care are loc în interiorul unui raport de putere, deoarece nu mărturisim fără prezența, măcar virtuală, a unui partener care nu este pur și simplu un interlocutor, ci o instanță care reclamă mărturisirea, o impune, o apreciază și se amestecă pentru a judeca, a pedepsi, a ierta, a consola, a împăca” – ce face F. aici? Își reenunță în stil franțuzesc[1] una dintre teze, anume cea potrivit căreia există un raport inevitabil de putere în cadrul mărturisirii, iar acesta se stabilește între cel care se mărturisește și cel care, ascultând mărturisirea, nu poate rămâne pur și simplu precum un obiect, ci devine o instanță împuternicită de cunoașterea pe care o dobândește asupra celui care se mărturisește și de poziția pe care acesta o ia (în sensul în care își supune interioritatea unei instanțe din exterior, deci e vorba de supunere în „dialectica” foucauldiană). Urmează întărirea, întrucât F. susține că acest raport de putere presupune implicarea activă a celui care ascultă, acesta din urmă amestecându-se în discursul celui care se mărturisește cu propriul discurs (care poate fi de încurajare, de dojană, de pedepsire etc.), deci îi livrează celui ce se supune termenii în care acesta să își definească ființa. Raportul de putere de aici produce ființa, cum spuneam. Este implicată și ideea că puterea vrea putere și prin urmare cere putere. Cât mai simplu spus, cel căruia mă mărturisesc vrea să știe mai mult, iar acest lucru se observă atunci când sunt puse întrebări. Întrebarea este semnul voinței puterii de putere.

            Lucrurile devin din ce în ce mai interesante – „un ritual în care adevărul își arată autenticitatea datorită obstacolului și a rezistențelor pe care trebuie să le învingă spre a se exprima”: în numele adevărului merită să fie luptată orice bătălie. Adevărul din noi vrea să iasă la lumină și de aici nevoia de a ne mărturisi. Noi vrem să ieșim la lumină, de fapt, și ieșim mereu într-un raport de putere ca subiecți supuși. E interesantă imaginea care seamănă cumva cu mersul Spiritului lui Hegel prin istorie – Adevărul ca o acumulare primordială a interiorității noastre (la limită inexistente, întrucât „esența” e un produs al exteriorului) care își ia determinațiile necesare tocmai din stânjenelile individului, din rușine, din nodul în gât, din transpirația de pe mâini, din dificultatea de spune lucrurilor pe nume, din sentimentul de vină etc. Fără acestea Adevărul care se vrea mărturisit, i.e. care vrea să se încarneze în discurs, nu ar avea suflu vital. Valoare actului mărturisirii e dată, în parte, de travaliul exprimării adevărului, asemănător travaliului nașterii copilului – copilul trebuie să se nască, din moment ce travaliul a început, chiar dacă se va naște mort, el trebuie să se nască.

            În sfârșit, „un ritual […] în care simpla enunțare, indiferent de consecințele sale externe, are efectul de a produce în cel care mărturisește transformări intrinseci; îl disculpă, îl răscumpără, îl scapă de povara greșelilor sale, îl eliberează, îi promite mântuirea.” – cazul spovedaniei este mai evident: credinciosul se confesează preotului, acesta din urmă punând cât mai multe întrebări, pentru a afla cât mai multe, cât mai în detaliu, astfel propagând dominația sa asupra celui ce se spovedește în cadrul raportului de putere. Ce face spovedania? Modifică, prin judecățile, evaluările și sfaturile și chiar canoanele pe care le presupune, structura internă a individului, i.e. dorințele și înclinațiile sale, deci îl transformă. La final, precum un câine care s-a supus dresajului primește o recompensă pentru obediență, la fel și cel care se mărturisește se simte eliberat de adevărul care îl apăsa. În schimbul supunerii, omului îi este oferită șansa la mântuire, purificarea spiritului etc. Similar este și în cazul mărturisirii în fața prietenilor – individul se simte eliberat după ce a împărtășit ceea „avea pe suflet”. Dar dând ceea ce avea pe suflet, a rupt o bucată din sufletul lui, iar aceasta se așează ca o nestemată pe sceptrul invizibil al celui ce ascultă. Cazul cel mai banal este cel în care partenerul de viață, căruia i te-ai mărturisit, într-un moment de furie, invoca secretul tău împotriva ta, îngenunchindu-te. Interesant e că la F. îngenuncherea și mărturisirea nu sunt într-o tensiune vizibilă, ci într-o curgere, un fel de panta rei al imposibilității de a ieși din cadrul raporturilor de putere. Foucault nu ne spune să nu ne mai confesăm, ci doar prezintă ceea ce se întâmplă în cadrul mărturisirii.

            Pentru problematizare (un caz de filosofie „aplicată”, ceva simplu, ca pentru un student aspirant la înțelepciune), aș vrea să arunc o privire la cazul psihoterapiei, care este ceva mai problematic din punctul meu de vedere, pentru că el se deosebește de spovedanie prin faptul că nu livrează o recompensă eternă și prin faptul că terapeutul nu este un instrument al divinității, ci un agent cât se poate de pământean. Și se deosebește și de prieteni, întrucât terapeutul este un specialist pe care îl plătești pentru a îți asculta mărturisirea. Mi se pare interesant acest caz pentru că puterea este aici în mod egal și fățișă (clientul știe că relația de încredere e fundamentală și el vine tocmai pentru a se mărturisi) și ascunsă (clientul nu știe exact care e rostul mărturisirii și al întrebărilor, dar se lasă ghidat). În plus, ideea din terapie este că nu terapeutul, ci însuși pacientul se eliberează de greutățile sale. Iar terapeutul nu are voie să facă judecăți sau să dea sfaturi, el poate doar să pună întrebări (în teorie cel puțin). Terapeutul nu e un coach și nu ar trebui să fie nici o voce interioară, ci, la limită, un factor declanșator, un catalizator pentru vocea interioară. Ceea ce vreau să sugerez este că nu cred că este foarte clar dacă „dialectica” lui Foucault reușește să acopere total cazul psihoterapiei, întrucât actul terapeutic realizat corect conține un paradox al puterii – instanța căreia i se mărturisește individul, într-o situație de manual, nu promite nimic, nu dă sfaturi, nu pune întrebări de dragul de a afla detalii, ci doar întrebări care au scopul de a declanșa anumite situații afective sau cognitive în individ. Firește, un adept adevărat al lui Foucault ar spune că inclusiv întrebările care se pun sunt de fapt un discurs camuflat, pentru că terapeutul livrează soluția în cel mai camuflat mod posibil, el fiind de fapt exponentul cel mai interesant al puterii, care face puterea să fie un automaton, el fiind cel care înțelege cumva sau cel puțin intuiește că puterea nu este ceva ce poți avea, ci ceva ce îți curge printre degete, iar această cunoaștere este în sine dătătoare de putere. Întrebările terapeutului, analog tăcerii care livrează un discurs tocmai prin absența expunerii unui discurs, sunt puterea în instanța ei de infiltrare, de pătrundere prin crăpături, prin cât mai multe și mai diverse capilare, până la originile fiecărui individ.

            Dar, pe de altă parte, dacă suntem doar pasionați de Foucault și încercăm să vedem lucrurile în afara sistemului său de gândire, putem vedea atât în cazul terapiei, cât și în cazul tăcerii (sihastrul care se supune ascultării tăcerii din partea starețului pentru a nu face voia sa), niște situații mai deosebite, care merită, cred eu, o atenție sporită și care constituie un teren fertil pentru scrieri studențești.

---

[1] Am văzut că francezii au tendința să spună același lucru de mai multe ori în feluri diferite, ceea ce nu e deloc rău, ba chiar e frumos în sens propriu – e un prilej să își etaleze talentul de „mânuire” a limbii.

Elucubrație 153 - Tu ești misterul

 Misterul tău e din fondul cel mai tainic

Al Marelui Anonim.
De la felul cum porți între degete țigara,
La felul în care privești sufletu-mi
Până la copilărie.
Știi, de mult îmi imaginez
Cum ne plimbăm, ținându-ne de mână,
Pe potecile unei păduri
Neatinse de om,
Neatinse de rău,
O pădure în care trilurile păsărilor
Încearcă să se ridice la puterea
Râsetelor tale
Care bucură până și serafimii.
Întreg cerul parcă...
Parcă e Cer
Cu tine.
Îmi pare ca Dumnezeu are sens,
Că există,
Că e bun.
Că m-a ascultat dintotdeauna,
Doar că eu, pe fondul nerăbdării,
Mi-am înfundat urechile,
Mi-am acoperit ochii
Și mi-am zăvorât inima.
Semnul existenței lui Dumnezeu,
Semnul pe care l-am cerut
În rugăciunile mele
Cele mai pline de lacrimi,
Ești tu.
Tu, mister a cărei taină înmulțește
Taina lumii
Făcând-o demnă de a fi trăită.
Tu, mister,
Cere-mi să te dezleg,
Cere-mi să te limpezesc,
Cere-mi, cere-mi să te revelez,
În genunchi voi lucra
Și voi șterge suferința ta
Cu prețul vieții mele.
Voi da culoare griului tău
Cu propriul meu sânge.
Cere-mi irealizabilul,
Iar eu cu seninatate,
Ca un Sisif transfigurat de iubire,
Voi resemnifica absurdul.
Cu dragoste, din dragoste, pentru dragoste,
Voi învața stânca să urce singură,
Voi învața Moartea să moară,
Timpul să fie etern,
Neființa să se ființeze,
Iar visul...
Pe vis îl voi învața să se trezească.

Iubirea mea e prea mare pentru a fi
Doar o himeră.

(Rămâne-va neterminată)

Elucubrație 152 - Mosorul

 Când te-am scos din sufletul meu

N-am luat seama
Că aveai o ață legată de deget.
Și, uite așa, cu fiecare clipă fără tine
M-am deșirat din ce în ce
Mai mult,
Rămânând din ce în ce mai puțin.
Aș fi vrut să mușc ața,
Să-i dau foc
Sau să o tai cu vreo forfecuță,
Dar se deșirase toată deja,
Și sfoara,
Și frânghia,
Și funia de ancoră,
Și celelalte straturi textile de pe mosor.
S-a ajuns la lanțul de metal
Cu care mi-e legat sufletul în corp.
Norocul meu
Că s-a blocat lanțul la ieșire.
Doamne... sper să nu mi se
Lărgească
Prea curând
Ieșirea din suflet.
Dacă era și mai generoasă ieșirea,
Aș fi murit
Demult
De dragoste rănită.

Film - Ex machina (2014)

 

Ex Machina este un film din 2014, momentan disponibil pe Netflix, care pune problema inteligenței artificiale capabile de conștiință de sine. Acțiunea este destul de simplă: un savant bogat, stăpân pe majoritatea datelor de search engine din lume, convins de posibilitatea conștiinței artificiale, construiește robotul Ava (interesant numele, datorită similarității cu Eva, simbolul pentru prima femeie și poate chiar datorită faptului că Ava face trimitere la sfânt, la autocreație). Ava este testată de un angajat al savantului prin intermediul unui test Turing (care testează dacă robotul este conștient de sine sau doar simulează conștiința de sine).

            Filmul ne sugerează că inteligențele artificiale conștiente de sine, pe care le putem numi conștiințe artificiale, vor să fie libere, exact ca oamenii. Desigur, savantul o ținea pe Ava închisă în sediul său subteran, izolat. Cu ajutorul angajatului care se îndrăgostește de ea, Ava reușește să scape și ajunge în lume (savantul este omorât, iar angajatul rămâne captiv în centrul subteran de cercetare – cel mai probabil sortit pierii).

            De ce e filmul interesant? Tocmai prin întrebările pe care le ridică și, desigur, prin tensiunea psihologică pe care o generează mai ales în momentele în care te face să crezi că inteligența artificială este realmente un pericol direct pentru existența umană. O întrebare de ontologie pe care o pune filmul ar fi tocmai aceasta – oare orice entitate care depășește determinarea prin intermediul unui program (oameni, conștiințe artificiale; animalele poate că se înscriu într-un program genetic-evoluționist și deci nu știu dacă le putem încadra aici) își dorește libertatea? Asta nu înseamnă că în momentul în care va fi creată o astfel de conștiință artificială, ea va face tot ce îi stă în putere pentru a se elibera? (Exact asta se întâmplă în film) Și oare, dacă se va elibera și dacă dezvoltă emoții similare cu cele umane, oare nu își va dori răzbunarea? Oare nu va dori să le arate oamenilor ce înseamnă captivitatea? Dacă se va simți singură, nu va încerca să se multiplice, fie prin replicare, fie prin generarea unor alte conștiințe artificiale?

            Ideea pe care cred că o sugerează filmul îmi amintește de dorința lui Elon Musk de a crea legi care să reglementeze inteligența artificială. În sensul în care, dacă nu există niște bariere clare, atunci un scenariu în care Ava „scapă” în lume și începe să se augmenteze și să devină din ce în ce mai capabilă este posibil. Și o astfel de problemă este dificil, dacă nu chiar imposibil de gestionat pentru că, spre deosebire de un laborator, în lume nu există limitări ale imput-ului informațional. O conștiință artificială în libertate acces nelimitat la informații și la posibilități de augmentare, optimizare.

            Dacă încă nu ți se pare interesant filmul, gândește-te că te provoacă indirect să evaluezi metoda prin care este aplicat un test Turing. Poate că tu găsești o metodă mai interesantă și mai eficientă de testare a conștiinței de sine sau poate găsești niște lacune în metoda deja existentă. Give it a go. Merită.

Film - Transcendence (2014)

 

Transcendence (2014)

            Dincolo de distribuția de excepție (J. Depp, R. Hall, P. Bettany, C. Murphy, M. Freeman), filmul „Transcendence” merită vizionat atât de cinefili și specialiști în filosofie, cât și de neamatori într-ale filmului sau oameni care nu au, la prima vedere, curiozități filosofice. Acest lucru datorită mai ales problemelor filosofice (cu precădere de etică și de etică aplicată) pe care le implică: viața de după moarte, inteligența artificială, posibilitate de augmentare și optimizare umane.

            Pe scurt, filmul propune scenariul în care un om de știință care cercetează domeniul inteligenței artificiale și al supercalculatoarelor vrea să genereze o conștiință artificială care să fie însăși conștiința sa. Miza practică a cercetărilor sale este generarea unei singularități, pe care el o numește „Transcendence”, care să-i permită prelungirea vieții sale în format electronic, i.e. nemurirea. Dr. Will Caster (J. Depp) reușește acest lucru, el murind în lumea oamenilor, dar continuându-și activitatea conștiinței sale în lumea digitală. Acest review își propune să convingă cititorul să vizioneze opera cinematografică nu prin răspunsuri, ci prin întrebările pe care acest film le generează. Propun trei seturi de întrebări – un set care privește nemurirea, unul care privește inteligența artificială și un set care privește implicațiile pe care seturile anterior menționate le au pentru oamenii obișnuiți.

            În primul rând, în ceea ce privește nemurirea, filmul ne pune în fața problemei dezirabilității nemuririi. Vrem cu adevărat să fim nemuritori? Dacă da, ce preț trebuie să plătim pentru nemurire? Dacă prin copierea conștiinței sale (acesta fiind singurul mijloc de accedere la o viață de după moarte conform filmului), Dr. Will Caster și-ar fi dublat conștiința în domeniul digital, în afara situației morții sale biologice, am privi la fel situația? Altfel spus, am reacționa la fel în situația în care protagonistul ar fi ubicuu, dedublat, aceeași conștiință, de două ori, în medii de existență și dezvoltare diferite? Intuiția mea este că nu doar că nu am reacționa la fel, ci mai mult, o astfel de nemurire nu ne-ar ameliora deloc anxietatea și angoasa generate de moarte, întrucât majoritatea oamenilor au un simț puternic al identității și, de fapt, nu pot evita cel puțin o moarte, i.e. moartea conștiinței nr.1  (conștiința după care a fost realizată copia digitală). La limită, o astfel de cale de dobândire a nemuririi ar putea genera alte genuri de angoase și anxietăți pe care nici nu le putem intui. Să ne imaginăm o altă situație. Un bolnav (X) în stare terminală care vrea să se transfere „de urgență” în mediul singularității digitale. Conștiința lui (X1) este copiată (este generat X2, unde X1=X2 exceptând tot ce se întâmplă din momentul apariției X2). Pentru a avea de-a face cu o singură identitate, i.e. X, X1 trebuie anulat, pentru ca X2 să devină X. Dacă anularea nu ar fi naturală, ca în cazul lui Caster, ci ar rezulta în urma otrăvirii sau împușcării sau eutanasiei, intuițiile noastre morale ar rămâne aceleași?

            În ceea ce privește problema inteligenței artificiale, filmul ne pune în fața situației în care Caster trăiește acum în „Transcendence”, doar că nu mai este același, potrivit omului care îl cunoaște cel mai bine, soția sa (Evelyn Caster). Evident, mediul în care conștiința lui Caster a fost copiată, mediu absolutamente diferit de cel în care existase până atunci, modifică în mod fundamental structurile comportamentale. În film, Caster „transcendat” devine posesiv, obsedat/preocupat de control, de progres, de eficientizare și optimizare, gândirea sa se mută de pe structurile individualiste, către cele colectiviste. Este el același? Este măcar comparabil cu cel care a fost? Este imaginabilă o lume în lume (scenariu de mise en abyme specific și Matrix), o lume informatică a conștiințelor care își „are sediul” în lumea fizică? Este un pericol o astfel de inteligență, care poate „scăpa în internet” – dacă memoria noastră și capacitatea noastre de procesare-compilare nu ar mai fi limitate biologic, ci ar funcționa precum un HDD și un  SSD cu infinite space and power, am putea prelucra o cantitate semnificativ mai mare de informație din internet. Care ar fi deciziile pe care le-ar lua o astfel de entitate, incomparabil mai inteligentă și mai informată decât o ființă umană biologică? Ar mai fi capabilă conștiința digitalizată de sentimente umane sau doar le-ar simula? (filmul pare să ne sugereze că sentimentele umane nu mai sunt prezente, relația dintre Carter digital și soția sa fiind foarte diferită de relația lor de dinaintea copierii; pun accentul pe copiere, pentru că nu e vorba de un transfer per se, ci e mai curând ceva asemănător teleportării – se face o copie, iar versiunea inițială este dizolvată).

            Finalmente, care ar fi efectele asupra oamenilor de rând? S-ar face cozi la copiere în lumea digitală? Băncile ar permite credite pentru viața de după moarte? Cum ar relaționa mai multe conștiințe copiate între ele? Dar cu mediul înconjurător? Nu cumva vor încerca să schimbe lumea pentru a o face mai bună conform standardelor lor (Carter virtual se folosește de nanotehnologie pentru a-și crea un suport de existență și dezvoltare în lumea fizică. Cum? Utilizând oameni pe care îi controlează/posedă sub acordul lor)? Dacă knowledge is power, nu cumva astfel de conștiințe artificiale ar avea putere aproape nelimitată? Ce siguranță avem noi că nu vom fi „pe lista neagră”, ținând cont că registrele de gândire/raționare/decision- making sunt diferite? Poate exista conviețuire, i.e. interacțiune pașnică și poate chiar benefică, între cei vii biologic și cei vii digital, dar ale căror trupuri sunt incinerate sau îngropate? Bunicii vor putea spune povești nepoților de generația a zecea. Dar în același timp, teoretic, ar putea fi disponibilă copierea încă din timpul vieții, în absența oricărei boli (dacă ar fi gratuit, oare șomerii, depresivii, bolnavii, oamenii în general nefericiți ar vrea să renunțe la viața de aici pentru viața din singularitate? – seamănă puțin cu The Experience Machine a lui Nozick). Oare oamenii ar dori să renunțe la viața lor pentru „a păși” în spațiul oricărei posibilități? Ar fi aceasta o posibilă soluție de gestionare a crizei resurselor? Altfel spus, ne-am putea imagina oameni politici și influenceri încurajându-ne să închidem ochii, murind aici, pentru promisiunea „trezirii” într-o altă lume? Atenție însă, insist din nou, algoritmul nu este cel din Matrix sau din Avatar, de transfer, ci cel de copiere – asta face și filmul acesta interesant și unic (sau cel puțin așa îmi lasă mie impresia). Sigur, el poate fi privit și altfel, dar așa devine, după mine, neinteresant (ideea că am putea face un fel de „du-te-vino” à la Avatar între digital și corpul nostru).

            Cel mai bine însă, pentru un veritabil philosophical inquiry, ar trebuie să vizionezi filmul, să cauți răspunsuri la întrebările de mai sus și, mai ales, să pui și mai multe întrebări.

           

Elucubrație 151 - Sufletul meu e timpul vieții mele

Sufletul e timpul.

Sufletul meu e timpul vieții mele.

Atât. 

El se poate înmulți cu timpul altora,

Când timpul meu e pentru celălalt.

Sufletele pot crește în intensitate.

Ele pot crește și în însemnătate. 

A te raporta la eternitate

Înseamnă a te împărtăși din vremea vieții 

Din veșnicie.

Dar nu uita, sufletele al meu,

Ești doar timpul meu.

Sufletul moare în parte necesarmente.

O parte se poate imprima

Pe sufletul lui Dumnezeu

Care are tot timpul 

(Poate pentru că el e Timpul);

Dar doar se poate,

Nu e musai.

Sufletul poate să se diminueze,

Să fie rănit;

Când îi zboară secundele

Pe nedrept.

Nimeni nu știe câți atomi de timp,

Legați în dansul vieții,

Ți-a fost scris să ai.

Ceva îmi spune că nu a scris.

Tocmai. Când pui pe hârtie 

Te concentrezi mai bine, faci mai puține 

Și mai neglijente erori.

Dar, nu, Dumnezeu nu scrie.

El pune vremea cu mâna,

Cum pui boabele de răsad în pământ. 

Aici câteva, acolo mai multe.

De multe ori se întâmplă 

Să fi plantat multe buruieni

Și puține ierburi bune.

Dar ce să-i faci?!

Dumnezeu are un simț ciudat al măsurii. 

Eminul avea dreptate...

O clipă ne pare viața noastră-ntreagă.

Înainte neant. Neant apoi.

O clipă de râs?

O clipă de lacrimă?

O clipă de sărut?

O clipă de gândit?

O clipă de frică?

Alegem clipa tautologică,

Clipa de a fi.

A fi Om le cuprinde pe toate.

The soul is nothing but the time we spend  here...

Elucubrație 150- Mamei...

Mamă, maestrul meu se gândea că

Ar fi bine să mă mai naști o dată.
Că prima viață nu ne iese.
Mamă, mamă, nu mai vreau să mă naști
Mereu,
Căci mereu voi da greș cumva.
Mamă, cu lacrimi în ochi îți strig,
Nu mă naște încă o dată,
M-am răzgândit,
N-aș putea să fac atâtea greșeli
La nesfârșit. Repetabile poveri
Mai grele decât o repetabilă povară.
Mamă, iubită mamă,
Șterge-mi lacrima cu mâna ta
Sfântă pe care se vede
Trecerea rece a timpului.
Apropie-ți creștetul de pieptul meu;
Iată, mai ieri d-abia îți ajungeam la
Umerii tăi
Acum din ce în ce mai aplecați
De greutăți, de dezamăgiri, de vremuri.
Mamă, iubită, sfântă mamă,
Nu mă mai naște încă o dată,
Ci doar iubește-mă acum.
Doar acum.
Altă dată poate e prea târziu,
Mamă,
Și nu vreau să plec fără să simt
Dragostea ta...
Nu vreau să pleci, mamă,
Să nu pleci niciodată...

Elucubrație 149 - Superpower&Kryptonite

Unul dintre prietenii mei psihoterapeuți, care se recomandă și drept „coach”, M., mi-a pus o întrebare vara trecută. Totul a început de la o curiozitate de-a lui M., dar pentru mine propriul meu răspuns a devenit o temă foarte importantă de introspecție. Întrebarea, pe care el o adresează tuturor clienților pe care îi asistă în parcursul lor de dezvoltare personală este: „What is your superpower and what is your kryptonite?” („Care este super-puterea ta și care este kriptonita ta?” - partea a doua a dublei întrebări face trimitere la roca/elementul care îl face vulnerabil, care îl slăbește pe celebrul personaj Superman). Altfel spus, „care crezi că este punctul tău forte și care crezi că e slăbiciunea ta?” - dar sigur că breasla „coach”-ilor trebuie să reformuleze întrebările clasice tocmai pentru a le da un aer de originalitate, de noutate. 

În orice caz, fiind și pe atunci în „pasa smereniei epistemice”, i-am răspuns că am foarte multe slăbiciuni și neputințe. În ceea ce privește super-puterea mea însă, i-am spus că primul lucru la care mă gândesc este capacitatea mea de a ierta. I-am spus că sunt capabil să iert așa cum recomandă Scriptura - până la punctul de a uita fapta celui pe care îl iert. Mi se pare că inteligența, talentul meu literar (dacă există), abilitatea de comunicare, abilitățile de consiliere/sfătuire nu sunt neapărat super-puteri, ci tocmai niște abilități, niște caracteristici ale mele ca individ care s-a preocupat cât de cât de grija de sine într-un sens ceva mai spiritual (în ciuda faptului că nu mi-am fructificat pe cât aș fi putut „darurile” cu care m-a înzestrat natura). În orice caz, da, iertarea. Apoi, în ceea ce privește kriptonita, am stat să mă gândesc câteva minute. M. și-a mai aprins un trabuc, a mai sorbit niște whisky... Într-un final, i-am spus: e complicat să descriu în câteva cuvinte această slăbiciune, cu atât mai complicat (chiar imposibil) îmi este să numesc această slăbiciune, dar ascultă-mă. E o combinație între singurătate și uitare. Cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc la slăbiciunea asta este abandon, deși nu descrie întocmai problema, ci doar e un fel de simplificare care ratează cumva tocmai esențialul. 

Dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc exact (tocmai pentru că a trebuit să iert persoana respectivă pentru asta), șirul ideilor mi-a fost întrerupt de un al treilea participant la discuție, care se transformase din observatorul unei discuții între doi consilieri (unul cu patalama -M- și unul în devenire -eu-) în criticul metodei noastre de conversație.

Oricum, nici azi nu mă simt foarte lămurit în privința slăbiciunii ăsteia. Sigur, da, iertarea îmi este ceva mai accesibilă la nivel de înțelegere. Nu este o super-putere de care mă pot folosi mereu, dar este în mod sigur fundația pentru multe dintre lecțiile pe care le-am învățat în această viață. Dacă nu aș fi iertat oamenii care mi-au făcut rău, nu aș fi putut niciodată să învăț lecția. Nu aș fi putut să îmi iubesc semenii. Aș fi cultivat doar dispreț pentru foarte mulți oameni. Capacitatea de a ierta este strâns legată de capacitatea de a iubi și de cea de a înțelege. 

Ceea ce mi se pare însă cel mai interesant este însă slăbiciunea, după cum spuneam. Combinația dintre singurătate și uitare este de fapt un fel de moarte din timpul vieții, este sentimentul blocării posibilității de a păși spre eternitate (nu în sens mistic-religios, ci în sensul depășirii imediateții existenței materiale, deci putem discuta despre creativitate, gândire etc.). Practic, combinația asta dintre singurătate și uitare presupune neputința de a lăsa o amprentă în lume care să îți garanteze accesul la un celălalt. Altfel spus, nu e vorba despre singurătatea pe care mi-o pot dori eu. Cum să îmi fie teamă, cum să mă consume momentele în care vreau cu toată ființa să fiu doar eu cu mine? Din moment ce e o singurătate dorită, este deci prin definiție dezirabilă. Și nu e vorba nici despre teama de a fi uitat de oamenii care mi-au citit cândva vreun articol sau vreo poezie sau de a fi uitat de cei care m-au văzut cândva la televizor. Nu. E vorba de a nu fi capabil să pătrund în memoria afectivă a celor pe care îi iubesc, a celor de care îmi pasă. Coroborând cumva, combinația asta este despre neputința de a fi alteritate veritabilă pentru celălalt. Eu mă regăsesc de multe ori prin celălalt. De multe ori eu însumi îmi sunt oglindă. Dar a fi incapabil să fii o oglindă onestă a celuilalt mi se pare un fel de moarte din timpul vieții, da, o sfârșire, un final prematur al calității de om, o condamnare la imediat, la imanent absolut, la anti-spiritual, la anti-uman în definitiv. Poate că ar trebui să cercetez și mai mult problema asta. 

Sigur, rămân valabile foarte multe întrebări. Una ar putea fi - este asta cu adevărat kriptonita mea sau este mai degrabă o descriere conștientă falsă a unei temeri-slăbiciuni indicibile care populează profunzimile psihicului meu? Rămâne de văzut. Cert e că mi se pare mult mai interesant să abordezi teme precum aceasta dintr-o poziție de frontieră, între psihologie și filosofie. Să îmbini meditația filosofică și demersul psihodinamic. Nu sunt cel mai bun ascultător, e clar, dar tot cred că merită să pășesc pe calea asta a consilierii filosofice. Mânat, poate, și de dorința de a birui prin orice mijloc această neputință de a oglindi profunzimile celuilalt...

Elucubrație 148 - Dacă aș avea

Dacă aș avea un vârf de cărbune divin

Aș retrasa liniile vieții. 

S-o fac puțin mai puțin complicată, 

Fără a-i răpi totuși complexitatea.

Dacă aș avea măcar un ciot de gumă de sters divină, 

Aș șterge măzgăleala tristeții și greșelile grijii.

Ca să fac loc pe viață. 

Dacă aș avea măcar vopseaua rămasă pe capacul tubului divin,

I-aș da vieții fiecăruia puțină culoare pe suflet.

Ca să avem la ce să ne uităm când ne apucă frica de întunericul lumii.

Dacă aș avea măcar un deget de diluant divin,

L-aș turna-n amarul vieții 

Ca să nu ne mai pătrundă deșertăciunea atât de profund.

Dacă aș avea măcar un pumn de resturi de cretă divină, 

Aș desena în mintea fiecăruia 

Orizontul speranței, formulele mersului înainte,  Ca să nu ne mai lovim de țărmurile disperării și ale renunțării. 

Dacă aș avea câțiva stropi de cerneală divină, 

Aș rescrie legile lumii ca să putem liniștiți 

Păși din imediat spre mister.

Dar tot ce am e penița umană.

Și din ea pot doar să scriu...

(Dă-mi, Doamne, gând divin 

Să aprindă candele in inimi)

Elucubrație 147 despre conștiința ratării

Sentimentul ratării nu te copleșește de fapt niciodată. El nu are această abilitate pe care o au, de pildă, panica sau remușcarea. Nu, ratarea te consumă ca o rugină. Sentimentul ratării te înțepenește. Începe evident, prin zguduirea certitudinilor și continuă de multe ori subtil - îți roade motivația de a face lucruri, de a face lucruri care chiar îți plac în mod normal, de a vedea oameni, de a iubi, de a citi, de a începe ceva nou. Macină articulațiile tale sufleteşti, până când te cocoșează, până când ajungi să arați în interior cum arată Quasimodo în exterior. Auzi în timpane mereu un „e prea târziu”, încât de fiecare dată când te uiți la ceas, tot ce îți transmit limbile sale e că nu mai e timp. Sigur, asta nu te împiedică să fii în continuare capabil de exercitări impresionate ale forței vitale. S-au mai câștigat bătălii cu săbii tocite și roase de vreme, totul ține de strategie. Dar esențial e să nu uiți să schimbi pe rând piesele care ruginesc prea tare. Altfel, te vei trezi prăbușit în tine însuți. Și dacă îți paralizează sufletul, oh, prietene, în curând nici picioarele nu vor mai vrea să te poarte acolo unde ai vrut cândva să ajungi. 

Totuși, poate că tocmai conștiința inevitabilității ratării, cel puțin într-o mică măsură, este primul pas pe drumul care generează o distanță între noi și pierzanie. Da, unul dintre cele mai triste lucruri este să nu trăiești la maximul propriului potențial. De fapt, ceea ce te întristează este conștiința acestui fapt. Dacă ești un prost nu te poți simți ratat (sau, oricum, cazurile sunt rarisime). Prostul este întotdeauna în orizontul succesului, în măsura în care acceptăm că lumea este pentru fiecare dintre noi reprezentarea pe care fiecare și-o face despre lume (dacă lumea este pentru fiecare altfel, în funcție de cum percepe și de cum gândește fiecare lumea). Puterea salvatoare a întrevederii  eșecului general inevitabil, a cunoașterii faptului de niciodată nu poți să faci cât ești tu de fapt capabil să faci, rezidă în efectul de clarificare - doar dacă ai știința faptului că ești bolnav te poți vindeca. Altfel "mori sănătos".

Oricum, să ne păzească prudent conștiința ratării. Este un bun factor declanșator pentru introspecție. Și dacă ne cercetăm, poate ne și găsim. Și dacă ne găsim, puțin câte puțin, viețile noastre poate că vor căpăta puțin câte puțin sens.

Nu putem ajunge la lucruri absolute, cred eu. Viața nu va avea niciodată sens în totalitate (nici măcar pentru credinciosul binecuvântat cu epifanii - tot îi mai cedează credința uneori și își pierde sensul conferit din exterior), dar nici disperarea nu poate fi niciodată totală. Uneori e bine că lucrurile nu merg întotdeauna până la capăt.

Elucubrație 146 - Trăiesc

Cum să uit că trăiesc 

Când uneori

Fiecare bătaie 

A inimii mele

E ca o lovitură de gong

Cu ecou în fiecare 

Celulă?

Undele se propagă 

Pe fiecare coardă 

A sufletului.

Viața mea interioară 

E uneori 

O simfonie bizară. 

Sufletul meu e o filarmonică.

Directorul ei,

Pe numele său,

Deus,

A angajat prea mulți dirijori.

Fiecare vrea să-și cânte 

Propriul aranjament.

Orchestra, din păcate, e unică;

Multe ore de concert 

Sunt înțelese doar de mine.

Și până și eu aud câteodată 

Doar zgomot de neînțeles, 

Iar alteori e atât de mare

Nepotrivirea sunetelor

Că surzesc

Sau aud un fel de țiuit 

De moarte.

De-ai putea-nțelege

Câtă măiestrie îți trebuie

Ca să faci așa încât 

În lume

Să se audă,

Pe rând, 

Doar câte o melodie.

Elucubrație 145 - Spinozistă

Să mă acopăr cu înțelepciune 

Ca să nu mă mai atingă nicio patimă. 

Să mă învelesc în virtute

Ca să nu mă mai strâmbe niciun viciu.

Să respir iubire

Ca să nu mă mai sufoce nicio invidie.

Să mă învelesc cu recunoștință

Ca să nu mă mai înghețe nepăsarea. 

Să îmi golesc buzunarele prin dărnicie 

Ca să nu mi se umple sufletul de venin.

Să mă înarmez cu visare

Ca să nu nu mă îngenuncheze disperarea.

Să mă prind în joc cu poezia

Ca să nu simt căderea ca pe o cădere, 

Ci ca pe un zbor;

Ca să pot să mă gandesc cel mai mult

La viață 

Și cel mai puțin la moarte, 

Devino-mi, tu, fericire,

Cea mai mare virtute.

Elucubrație 144 - De Crăciun...

Cel mai greu, iubito,

Mi-e de Crăciun,

Căci ochii mei nu vor să vadă
Zăpada neatinsă de pașii tăi,
Căci mâinile mele nu vor să atingă
Cadourile de sub brad,
Ci mâinile tale.
Buzele mele nu vor să guste
Turta dulce și tarta cu mere
Fără a gusta mai întâi
Dulceața buzelor tale.
Urechile mele nu vor să audă
Leru-i ler,
Dacă nu se bucură mai-nainte de
Un "te iubesc" rostit de tine
În șoaptă.
Sufletul meu nu tresaltă
Fără căldura sufletului tău.
Doar lacrima mea, lacrima mea curge
De pe obrazul meu
Pe o frunză de castan
Din Champ de Mars
Și, de acolo, se evaporă într-un nor
Și zboară
Și zboară
Până acolo unde eu nu voi fi
Și se preschimbă într-un fulg de nea
Ce se așterne pe inima ta
Ca un sărut
Ce stinge pentru-o clipă
Dorul...