Mă aflam într-o profundă
Stare "cogitativă".
Altcineva mi-a spus că
De multe ori sunt trist.
Pierdut.
Doar eu cu mine.
M-am obosit să le expun
Unora
Că nu e vorba nici de tristețe
Și nici de vreo "cogitație"
Deosebită,
Ci de absența mea din mine.
Uneori mă simt absent.
Nu pot să explic în cuvinte
Sugestive
Pentru că starea asta
E comparabilă cu o
Experiență mistică.
Nu poate fi descrisă
În cuvinte.
Poți doar să-ți faci o idee
Vagă
Din cuvinte.
Când sunt absent
Nu mă gândesc la mine
Și am renunțat și la contemplarea
Sensului vieții.
Am renunțat și la gândirea contraintuitivă
A morții.
Față de libertate sunt mut.
Absența mea din mine însumi
Este pierderea oricărei pârghii,
Ruperea de orice raport,
Căderea în vidul care permite
Cădere.
Nici măcar la absurd nu mă mai pot
Raporta. Ce să mai zic de
Raportarea la sine?!
După un astfel de moment
Mă simt de parcă m-am
Renăscut,
Eu pe mine însumi,
În cel mai rău univers posibil.
În care toate lucrurile merg
Prost
Și până și aerul pe care
Îl respir
E plin de amărăciune și de
Zădărnicie.
Retușez treptat, din mers, puncte,
Linii, hiperbole și umbre
Abominațiunea realității
Care mă surprinde groaznic
De fiecare dată.
Nu mă pot obișnui cu
Nenorocirea asta,
În ciuda experienței mele
În obișnuirea cu alte nenorociri
Mai mult sau mai puțin
Nobile.
Mă joc pe mine însumi
Pe scena asta,
Apoi pe cealaltă
Și apoi în altă lume
Construită de mine și
Modificată barbar
De alții,
De la homo umbră-pământului
Până la erudiți
De toate națiile.
Mi-am făcut, am cumpărat și
Am schimbat
Atâtea măști încât am ajuns
Să nu mai știu să le număr.
Măștile propriei piese
Nu se număra precum banii
Sau chibriturile.
Se numără în îngreunarea de a respira,
De a trăi,
De a zâmbi,
De a-i face pe alții să zâmbească,
De a nu te mai amăgi,
De a iubi,
De a ierta,
De a te ierta,
De a te bucura,
De a nu mai plânge...
Puncte-Puncte...
 |
