Avalanșa

            Obișnuiam să scriu poezii pe șervețele. De multe ori erau pătate cu cafea sau cu ceai. Eu tot scriam. Mizeria și insuficiența m-au inspirat mereu. Insuficiența mea mi-a fost muză întotdeauna, căci doar atunci când am îmbrățișat-o m-am simțit cu adevărat Om.

            Versurile mele nu sunt pentru toți oamenii, căci sunt pline de imperfecțiuni. Eu nu creez pasteluri. Eu nu scriu frumos. Mă dezgustă frumosul care îi încântă pe alții. Lumea se bucură pentru tot felul de nimicuri. Eu… eu mă bucur foarte rar. Atunci când o fac, plâng, căci nu sunt obișnuit cu bucuria. Starea asta de fericire mă surprinde întotdeauna. Uneori sunt dezamăgit de bucuria mea. Oscilez perpetuu, armonic, între eudaimonism, hedonism, deontologism… Mie, nu știu dacă îmi aparține vreun tip de etică. Nu spun că sunt imoral. În societatea asta mă consider o ființă morală, căci, prin comparație, mă ridic deasupra multora din acest punct de vedere, dat fiind faptul că majoritatea locuitorilor acestei planete funcționează, de multe ori, pe baza unor reguli care sfidează moralitatea pe care eu o prețuiesc. Da, prin comparație. Noi așa funcționăm de obicei, căci nu putem cuprinde în înțelegerea noastră limitată noțiuni absolute.

            În toată lipsa-mi inopinată de rațiune, mă scald ca într-un lac… fără fund. De multe ori mă înec cu propriile-mi aspirații imposibile. Am trecut prin viață precum o săgeată și m-am înfipt puternic în cei mai uscați arbori. Acum, încerc să îmi dau seama cât de puține cunosc, cât de mult am de învățat. Mă inspiră melcii și filosofia. Ha! Nu sunt, totuși, nici mel, nici filosof. Sunt un călător, un observator… printre altele. Deși Natura este atât de previzibilă, eu încă mai cred în Nou.

            Rar, printr-o epifanie scurtă, îl mai văd pe Dumnezeu. Uneori îmi vine să îl sugrum. Alteori, aș vrea să îi mulțumesc. Relația mea cu divinitatea este una plină de “oximoroane”.

            Precum Cioran, eu scriu și în scop terapeutic. Concentrarea pe Durere mă face, paradoxal, să uit de ea, sau cel puțin, mă ajută să o ignor. Durerea nu e rea. Nu cred că e bine să o respingi. Durerea te pregătește pentru imprevizibilul tragic și, de asemenea, transformându-l în previzibil, te ajută să te ridici. Cum poți vedea Frumosul veritabil dacă ești mereu fericit?! Cum să mai simți plăcerea de a savura un vin bun, dacă ești un bețiv? Cum să te bucuri de un om, dacă te lași atras de tot felul de mediocri?!

            Ar trebui să scriu și un fel de introducere pentru colecție, un sfat pentru cititori. Mărturisesc că urăsc să citesc, la debutul lecturii, introducerile cărților. Mi se pare mie că se pierde ceva. Introducerea… prefer să o savurez la final. Și da, pentru cititori… vă recomand cordial să recitiți poeziile după o primă lectură. E greu să simți un vers după o singură citire. Eu am trăit, cel puțin metafizic, fiecare cuvânt, iar pe multe dintre dânsele, încă le trăiesc și probabil că le voi mai trăi.

            “Fericiți cei ce plâng, căci aceea se vor mângâia”. Sper din tot sufletul ca versurile mele să aducă mângâiere minților cititorilor. Sper, de asemenea, să aveți nevoie de mângâiere. Căci, dacă vă considerați suficienți… vă compătimesc!