Zâmbet sincer

Gândirea ce rezultă din

Angoasa timpului absurd…

Ah! Tu, frumoasă floare,

Ce-ți păstrezi nectarul,

Reușind cu ușurință

Să aduci miros plăcut

Hoitului acesta greu,

Ce s-a pierdut pe drumurile

Negre

Ale unei vremi uitate

De demult…

Îmi e atât de teamă,

Să nu-ți rup vreo petală,

În încercarea-mi barbară

De-ați implanta

Din spinii mei uscați

Și veninoși!

Mi-e teamă să te modific

Ca pe-o catenă de-ADN;

Să nu-ți produc precoce

Mutația Absolutului.

Sunt trist.

M-ai întrebat cine sunt.

Nu am răspuns vreodată

Unei întrebări mai grele.

Sunt… eu sunt doar

O rămășiță a Absolutului pierdut

În paginile Timpului

Ce curge uneori anost.

Nu mi-am pierdut petale

Și spini am adunat.

Aș vrea să dăruiesc doar buzelor tale

Săruturi lungi și-mbătătoare

De-Amor, de Moarte și de Neguri.

Cine sunt? O Enigmă vie, un suflet

Pustiit de amintiri

În care nu mai cred.

O ființă care cugetă perpetuu

În speranța jalnică de-a se găsi,

Printre atâția oameni,

Atâta gălăgie,

Atâta angoasă.

Viorile-mi urlă-n Uitare

Și îngeri plâng, dar fără rost.

Îmi numără durerea

Și lacrimile,

Contabilizându-le prea prost!

Căci nu primesc

Clemența divinului absurd.

Iubito, sunt doar un om

Atât de mic și de misterios.

Sunt doar o pată de gri,

În albul ăsta josnic.

E-atât de albă existența

Oamenilor…

Atât de tragic e travaliul

Existenței mele.

Și n-am cu cine să împart

Toată agonia asta mare.

Cui să-i spun eu apăsarea-mi?

Unui Zâmbet Sincer…

Ce se va pierde tragic

În Timpul meu și în

Durerea mea.

Dar să nu crezi că nu vei mai

Zâmbi.

Căci din ochii tăi cei blânzi,

Ce se vor preschimba în gheață,

Vor curge lacrimi reci

De Absolut!...

Și un surâs funebru

Se va prelinge tandru

Pe chipu-ți brăzdat de amintirea

Sinelui tău.

În Iarna rece,

Vei renaște moartă,

Reinventând Viața…

Prețuind momentul

Ultimului Gând…