Pre-sfârșit

Un stol de corbi

Nebuni

Și-au luat zborul

Cu mine.

Nu mai sunt eu

Fără tine.

Nu mai am scop,

Nu mai am ființă,

Dar te am pe tine,

Prin corbi.

Sper… să nu mă lași

În ciuda bârfelor absurde.

Sunt doar un om

Și sunt și laș…

Pierdut în metastazele-mi

Profunde.

M-am apucat de scris

Poezie

De când te-ai pierdut

În mine.

Blestem totul, chiar și

Viața,

Dar mai ales,

Sălbatica Urgie,

De nonsensuri care

Mă ucid

Încet. Divinul e

Satisfăcut

De pactul pe care

L-a făcut

Cu mine. I-am dat

Totul

Și am primit, pe rând,

Nimicul.

Tu spui uneori că nici

Nimic nu ai.

Te contrazic etern!

Nimicul tău e mai

Frumos

Decât Absurdul meu.

Tu ai încălțător

Pentru pantoful Vieții.

Calci pe creiere, înspăimântând

Nămeții.

A dracu’Iarnă nu mai vine,

Ca să umplu și eu de Tine.

Un Alter-Ego m-a cuprins,

Un altul tot mereu.

Nici nu mai știu cine a scris

Versul acesta greu.

M-am dedublat în Durere

Și-am renăscut

Plângând.

Mi-e silă de mine, iubito

Și nu mai știu ce să spun.

Am dat atâtea definiții

Banalului și Vieții-n

General.

Și-am câștigat mereu

Nimicul,

Amorul nefiresc și

Visceral;

Căci am cancer la

Organele

Minții mele profunde.

Ce sens avem noi- erori macabre

Printre atâtea umbre,

În Universul nimănui?!...