Sunt singur
Și mă joc de-a Dumnezeu
Cu un ștreang
Gros.
Aș vrea să-l port
Ca pe o cruce de aur,
Să mă mândresc cu el,
Dar nu pot.
Nu are nici un rost
Chinul meu absurd.
Eu caut răspunsuri
La întrebări axiomatic imposibile.
Și găsesc soluții
La probleme care nici măcar
Nu există.
Așa că funia-
Salvare printr-un nod-
Va marca subtil
Căderea ultimei particule de nisip
Din Clepsidra-mi.
Mai stau, totuși.
Mai am de mirosit un
Trandafir uscat
Și de mâncat o
Bomboană amăruie.
Inima!
O durere… Amplificându-se
Perpetuu
Îmi fură orice respirație.
Simt
Cum îmi curge carnea,
Cu mi se topesc oasele
Într-o zeamă albă.
Nu vreau!
Mă-ntind după ștreang!
D-abia-l ajung
Cu cele 2 falange
Rămase.
Vreau s-apuc să-mi spânzur
Măcar măduva.
Vreau să se sinucidă
Câtiva neuroni…
Ca un fel de testament,
Las lumii…
Goluri, întrebări făr’ de răspuns,
Insomnii, nevroze,
Decadențe și multă, multă
Durere.
Mă iscălesc.
Îmi cade craniul gol,
Ros de Efemeritate,
Pe gresia rece,
Pentru care,
Împotriva voinței mele,
Și dacă aș fi căzut pe pat,
În cap, în dulap, într-o conservă…
Oriunde! Tot împotriva
Voinței mele!
Plecând capul, că-așa-i bine
M-am pierdut pe mine
În sinele lor comun,
Aberant, Ridicol, Scârbos!
Vă urăsc din Moarte
Și vă blestem
Să rămâneți pe veci
La fel de
oameni…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.