Liniște rece

E-atât de liniște în

Țintirim.

Și liniștea cumva

Mă cheamă.

Bordurile sparte

Crucile… așezate,

Cumva haotic,

Mă inspiră,

Antitetic,

La viață.

Biserica e rece

Și zidurile-i sunt reci.

Și crucile, cavourile,

Tot reci.

Frigul acesta,

Funebru,

Mă-ncălzește.

Mai văd câte un om

Cu lumânarea-n mână,

Venind ca să salute

Mortul

Liniștit.

De ce aspiri la

Viață

Cu-atâta disperare,

Tu, ființă,

Deja moartă?!

Pe pământul

Rece

Mai crește

Câte-o floare

Deja uscată;

Crește ofilită.

Ai supt-o mișelește

Tu, cadavrule,

De viață.

Căci până și din

Moarte,

Omul, tinde să

Trăiască.

Trăiește-n amintirea

Obositoare, înghețată,

A celor vii.

Ce se vor stinge,

Fără a da de veste.

Și lacrimile

Ce vor curge,

Se vor preschimba-n

Zăpadă.

Trăind murind,

Omul renaște-n

Uitare.

Să nu compătimești

Liniștea abisală

Din cimitir!

Aici se întrețin

Numeroase discuții

Pe care eu le aud

Cu urechea-mi

Surdă.

Le simt în sânge,

Căci toți de-aici

Îmi sunt frați,

Sau surori.

Și toți suntem

Familia

De morți…