Cafea cu oamenii

Beau o cafea,

Care costă cât toate hainele

Are îmi îmbracă trupul.

Noroc că nu o plătesc.

Pe lângă mine, printre sorbituri,

Mi se strecoară printre neuroni

Ipocrizia, Duhoarea lor,

Banii lor mulți,

Manierele false, care

Se transformă în

Mișcări lascive,

Într-o orgie dezgustătoare.

Degeaba atâta eleganță…

Mai bine mănânc

Pâine uscată

Cu mâinile-mi murdare

Decât caviar, ori creveți,

Cu mâinile “curate”,

Spălate de bani, de aroganță,

De minciuni, de copii chinuiți

În mariaje de pomană.

Nici nu se cunosc,

Și totuși, se salută.

Plec.

Cineva mă atinge

Intenționat.

O tânără, al cărei chip gol

Îmi provoacă letala

Convulsie cerebrală.

Mi se umple gura

De amarul fondului de ten.

Sânii ei distrug misterul

Femeii,

Căci sunt pentru toată lumea.

Ies definitiv.

Îmi aprind o țigară,

Să mă delectez cu putuarea

Unui obiect.

Pe stradă, un bătrân,

Cu ochii verzi,

Îmi cere niște cancer;

Deschid pachetul gol.

Zâmbește.

Nu pot să îl ajut cu o doză de

Autodistrugere.

Și el… tot zâmbește.

Îmi întinde mâna;

Pentru câteva secunde,

De la o strângere de mână,

Mi se purifică sufletul

De măcelul moral,

De exterminarea Frumosului.

Îmi spune să am grijă.

Pleacă și el.

Rămân singur.

Duc mâna dreaptă spre

Față;

Miroase a Bun, a Simplu,

A Înger,

A Sărăcie, a Tristețe.

Se întoarce. Îmi oferă

O jumătate de țigară.

El fumează partea fără filtru.

Nu vorbește.

Și eu tac,

Căci nu pot a vorbi

E prea mult de-nvățat.

Mirosul lui de om al străzii

E de tămâie.

Cât de mult semăn cu Omul

De pe strada,

Care mirosea a

Tămâie…